Stare #22

ren-qingtao-42578

Mă holbez la cactusul meu de câteva minute bune, nu am nimic în minte, cel puțin nimic precis, dar mă simt de parcă pielea pe care o am nu e a mea. Vreau acasă, dar nu prea. Mă simt mai homeless decât cei cu adevărat homeless. Inima mea a fost în locul acesta cu mult timp înaintea mea, îi place aici pentru că și-a găsit propria ei cale. Cum rămâne cu tot ce-am lăsat în urmă? – sincer, îmi e foarte dor de labradorul meu adorabil și de cactușii mei. Aici am doar un cactus. Am avut trei, dar cactusul numit după BFF s-a uscat la fel și preferatul meu, cel numit după A. Prieteni? – nu cred că le pasă cu adevărat ce fac sau ce simt sau poate sunt eu paranoică. Familie? – suntem mai apropiați ca niciodată. Să te maturizezi doare, viața te forțează să renunți la mulți oameni care au însemnat enorm pentru tine, să renunți la idea pe care ți-o făcusei despre cum ar trebui să fie viața ta, să renunți la câteva seriale pentru că nu mai ai timp de toate și, mai ales, să renunți la somnul de dimineață. Uneori mă uit la copiii de generală care trec printre blocuri și îmi vine să strig la ei: Dormiți cât încă mai puteți! Nu știu cine a inventat prostia aia de vorbă pe care toți o dau replică când te sună și tu dormi, „ o viață ai și pe aia o dormi”. Bă băiatule, somnul e sublim. Nu o să înțeleg niciodată de ce refuzam să dorm în copilărie. De ce preferam să mă joc când puteam să dorm? – copil mic, fraier și neștiutor.

Îmi iubesc blogul. Iubesc să scriu. Iubesc să mă vait în aceste stări minunate. Când îmi scriu stările aici și mai primesc câte un comentariu chiar simt că îi pasă cuiva. Asta e chestia cu blogul, oamenii de pe wordpress nu mă cunosc personal, dar sunt mult mai sinceri decât cei care  spun că mă cunosc. Rudele, colegii, foștii colegi, prieteni vechi și o tonă de prieteni ipocriți, chiar și prietenii destul de apropiați îmi citesc poveștile și le fac despre ei. E distractiv. Nimeni nu știe de fapt cine sunt, ce fac, cu cine mai vorbesc sau nu, dacă am o relație sau nu. Cei care presupun tot felul de lucruri, în loc să mă întrebe direct,  devin oamenii pe care îi evit. E foarte simplu. Așa se întâmplă când propria ta persoană îți e de ajuns ca să fii fericită, renunți la tot ce devine o povară. Am regula asta: dacă nu observă că îi eviți, ai făcut ce trebuia.  Aș fi vrut să am o viață atât de tumultoasă precum articolele pe care le scriu, dar  tot ce fac e să merg la facultate, să dau scroll pe instagram, să caute rețete vegetariene, să citesc cărți, să vad seriale, să ascult muzică super bună sau super proastă ( no in between), să îmi rearanjez playlist-urile în funcție de sentimente over and over again și să inventez tot felul de ipoteze care nu se vor întâmpla niciodată. Foarte rar mai merg la un party și las alcoolul să mi se urce la cap. Ohh, am uitat, când am timp fac voluntariat.

Urăsc oamenii care mă critică pentru că le spun verde în față care e problema. Ohh, serios? Sinceritatea e o crimă? Ce te deranjează cu adevărat? – că mi-am dat seama care sunt frustările tale? – că știu cu cine te culci? – că știu ce simți și pentru cine? – că am observat cantitatea imensă de minciuni pe care o spui? – că observ felul în care te crezi cel mai inteligent/ă din cameră deși nu ești? (și chiar dacă erai, mai ușor cu aroganța)

Urăsc și mai mult oamenii care mă fac să mă simt prost pentru că sunt prea mult pentru ei. Ce vrei să fac? – să-mi cer iertare pentru că tu ai o capacitate de înțelegere limitată? Nu pot! Sau oamenii care constant îmi spun că ar trebui să fiu mai docilă. Probabilitățile ca eu să devin easy breezy sunt la fel de mari ca cele ale apocalipsei, teoretic Terra ar putea în orice moment să crape în două, teoretic… Sau tipii care devin enervați de faptul că nu-mi pasă ce vor ei de la mine.  Sau oamenii nesimțiți. Sau oamenii care nu înțeleg natura. Sau oamenii care îmi pun întrebări când eu am căștile puse. Sau oamenii care presupun că mă cunosc. Ce te face să crezi că mă cunoști? Mă rog, urăsc oamenii în general.

Am pe perete scris un citat „ Be who you needed when you were younger”. Ei bine, eu am avut nevoie de cineva care să mă pună pe primul loc, care să mă iubească, care să mă respecte și asta am devenit pentru mine.  Uneori mi se întâmplă să uit și îi las pe cei din jur să mă doboare.

Cum ziceam, nu am nimic clar în minte. Pur și simplu mă uitam la cactusul meu.

 

A ales fata de vanilie (3)

filipe-almeida-255155

Trecuserău deja câteva zile de când scuipasem în fața fetei de vanilie, amintirea mă bântuia, mă simțeam penibil, mă comportasem ca un băiețel de grădiniță. Nu am mai suportat să stau în casă și să mă gândesc la faptul că am lăsat gelozia să scoată tot ce era mai rău din mine, a trebuit să-l sun pe Puf – el era singurul care mă scotea din stările mele de melodramă.

Puf fusese întotdeauna mentorul meu, era mai mare ca mine cu trei ani sau doi ani și jumătate, cum îi plăcea lui să remarce de câte ori cineva observa diferența de vârstă dintre noi, nu-i plăcea când cunoscuții insinuau că ar fi o infuență proastă asupra mea.  Cu el fumasem prima mea țigară, primul bong, primul cui, cu el mă îmbătasem prima oară, cu el vorbeam despre sex, relații și dragoste, cu el bârfeam pe toată lumea. Am fost  nedespărțiți încă din copilărie. Ura stările mele de melodramă pentru că îl obligam să vadă filme siropoase, să mănânce înghețată și să se prefacă  cât mai bine că și el urăște toți bărbații. Însă mă adora când eram nervoasă pentru că făceam curat în apartamentul lui.

După ce mi-a răspuns la telefon, mi-a zis să merg la el, mi-am luat imediat hanoracul, blugii și tenișii ponosiți, am chemat un taxi, am încuiat ușa în urma mea (mi se întâmpla des să uit, trebuia neapărat să verific) și am coborât scările. Sectorul 2, Str. Ciocârliei nr. 24, etajul 8. Uram să merg cu taxiul în București, uram și mai mult liftul din blocul lui Puf, dar iubeam să merg la el și nu aveam de ales. După ce am crezut că o să mor în liftul groazei, am bătut la ușă, Puf era în boxeri și avea părul ud.

  • Ohh, ai făcut duș pentru că am venit eu?
  • Da.
  • Mă simt flatată.
  • Și tu arăți… ei bine, ca de obicei.

Am intrat, am deschis ușa la balcon și am mers să privesc lacul. Apusul se vedea fabulos peste lac de la etajul opt, iar el făcea cea mai bună cafea intensă cu caramel și rula cele mai finuțe țigări, ne plăcea să le savuram în timp  ce ascultam muzică și amurgul ne invada sufletele. Pentru Puf apusul reprezenta durere, pentru mine speranță. După ce a pus mai multe haine pe el și și-a uscat părul, a venit lângă mine în balcon cu punga de tutun, cea de filtre și o sticlă de liquior de ciocolată făcut în casă.

  • Te-ai împăcat cu Mr. K.?
  • Nu.
  • Te-ai culcat cu el din nou? A.!
  • NU!
  • Atunci?
  • Am scuipat lângă picioarele Găluștei după meci.
  • Care meci? Ați fost la meci?
  • Ăhăm…
  • Nu e problemă, toată lumea scuipă la meci. El te-a văzut?
  • Nu.
  • Oxigenta o să creadă că e mai bună ca tine.
  • Oricum așa crede.
  • Porcării, tu ești cea mai tare.

Am apucat prima țigară pe care o rulase și am tras în piept, uram fumul, nu înțelegeam de ce fumam, apoi am turnat lichior în pahare pentru amândoi. Am făcut o poză cu toată „marfa” de pe măsuța din balcon și cu lacul pentru instastory, Mr. K. avea să o vadă și să fie gelos. Mereu fusese gelos pe Puf, la început nu am înțeles de ce, dar acum începeam să înțeleg. Puf era frumos, chiar foarte frumos. Avea ochii mari și triști de culoarea alunei, pilea albă, părul șaten căzut neglijent peste urechi, degete lungi, zâmbet de copil, nu era nici slab, nici gras, era înalt și avea o reputație – se culca cu prea multe tipe.  Plus că petreceam prea mult timp împreună. Mr. K. niciodată nu mă credea când îi ziceam că eu nu fusesem una dintre acele tipe, probabil că eram singura care nu ajunsese în patul lui (eu și fetele urâte sau prea slabe). Frumusețea lui nu era motivul pentru care putea să aibă orice fată își dorea, ci felul lui de-a fi, era dulce, sensibil și tandru, rău, sălbatic și pasional în același timp, era încăpățânat dar ascultător, era egoist dar darnic. Hmm, era fix ce trebuie.

  • De ce te uiți așa la mine?
  • Așa cum?
  • De parcă… Te-ai îndrăgostit de mine?
  • Ai vrea tu!
  • Cu cine ai vorbi despre mine?
  • Ce?
  • Pai cu mine nu ai avea cum să vorbești despre mine, deci cu cine?
  • Cu tine despre tine.
  • Serios?
  • Da.
  • Și eu ar trebui să fac la fel?
  • Puf, tu și dacă vrei să vorbești cu  altcineva nu ai cu cine.
  • Corect.

Și-a aprins și el o țigară, fuma de parcă timpul stătea în loc – asta era chestia cu el, se bucura pe îndelete de orice moment din viața lui -, aș fi vrut să fi fumat și Mr. K. la fel, dar el fuma lacom și obsesiv de parcă era ultima lui țigară. De ce nu eram îndrăgostită de el? Am fi fost un cuplu grozav.

  • Ești tăcută. De ce?
  • Hai să fim un cuplu!
  • Noi doi?
  • Da, am vorbit la persoana I plural.
  • Bine, ne putem preface dacă vrei să-l faci pe Mr. K. gelos.
  • Nu, eu vorbeam serios.
  • Tu chiar ești îndrăgostită de mine? Acum eu mă simt flatat, credeam că îți plac doar blonzii. Mi s-a mai deschis părul cumva?
  • Dă-i pace! Mă enervezi!

M-a privit cu gingășie, a băut tot paharul de lichior, s-a ridicat și m-a sărutat. Buzele lui aveau gust de tutun ieftin și  de ciocolată amăruie, m-am ridicat de pe scaun, el m-a prins de mijloc și m-a ajutat să mă ridic pe vârfuri, l-am sărutat încet, apoi mai apăsat, apoi cu toată forța mea. În același timp am simțit greutatea corpului său din ce în ce mai tare și am realizat ceva ce m-a surprins, el mă dorea.

Stare #21

Grace-Ciao-Creative-Fashion-Drawings-With-Flower-Petals05

Credeam că atacurile de panică sunt ceva ce se întâmplă doar în filme, până azi, când am avut unul. În timp ce mă chinuiam să respir și să ajung în camera colegei mele de apartament ca să nu mor singură, toată viața mi-a trecut prin fața ochilor. După un duș rece, un mic dejun plin de proteine făcut de colega mea (ceea ce e șocant, ea nu gătește) și câteva cuburi de ciocolată, m-am întrebat de ce sunt atât de stresată? Da, am fost leneșă acest semestru și acum totul îmi pică în cap, dar nu e o tragedie. Pot învăța în vara ca să recuperez.

Îmi bătea inima. Nu puteam să respir. O auzeam pe colega mea cum mă întreba dacă e de la alergie, dacă trebuie să-mi dea pastila, dar nu aveam suficient aer ca să îi răspund, dădeam din cap sperând să mă ajute ea cumva, am fost norocoasă,  m-a scos pe balcon și a respirat cu mine, apoi am plâns mult.  Mi-a luat cărțile, grilele și codurile – așa omori un student la drept.

Sperietura m-a făcut să iau o pauză de la stres și să mă gândesc de ce sunt atât de rea cu mine însumi? E ok dacă nu am 10 pe linie, am o viață spre deosebire de alții, am prieteni, seriale, filme, pictatul, scrisul, blogul, cărțile pe care îmi place să le citesc, cactușii. E ok dacă am restanțe. De ce mă transform în tot ce urăsc? – o fată plină de frustrări care uită să trăiască? Notele nici măcar nu arată cât de inteligentă sunt… Dacă să am succes înseamnă să ajung la 28 de ani și să realizez că n-am trăit, atunci nu vreau.  De ce îmi pasă ce cred alții despre mine? De ce concurez cu colegele mele (niște colege pe care nu le-aș alege drept prietene niciodată pentru că sunt prea rigide)? Știu cine sunt, știu că sunt deșteaptă dar leneștă, știu că pot, știu că sunt mai bună decât colegele mele, știu că ai mei sunt mândri de mine și că mă susțin orice ar fi. Pun atâta presiune pe mine, nu accept când cineva îmi spune că sunt frumoasă pentru că nu arăt așa cum mi-am imaginat eu mereu că ar trebui să arăt (dar am alergat, am fost la sala, nu mănânc fast-food și mâncăruri grase – ar trebui să nu mă mai pedepsesc pentru codul meu genetic), arta mea nu e niciodată suficient de bună, articolele mele mereu au greșeli sau sunt pline de dramă, sunt prea gălăgioasă, ies cu prea mulți tipi, am fost înșelată și cumva cred că e vina mea, beau prea mult, îmi ia prea mult să trec peste, etc. Îmi tot repet chestiile astea răutăcioase fără să-mi dau seama că o fac, mi-am creat o imagine despre cum ar fi trebuit să fiu la această vârstă când aveam 15 ani, iar acum sunt total pe dos și mă urăsc pentru asta. Nici măcar nu știam că mă urăsc. Știu că sună ciudat, dar nu societatea e problema mea, ci iluzile pe care le aveam la 15 ani, mă lupt cu mine pentru niște dorințe puse acum șase ani. Versiunea mea de 21 de ani mă acceptă așa cum sunt, dar cea de 15 ani nu, pentru că ea visa că va fi iubi un singur băiat toată viața ei și nu e exact ceea ce fac acum, ea visa la o casă plină de plozi – acum nu prea mai vreau copii, ea se visa studentă la litere sau arte, ea ar fi avut un roman scris până acum și ar fi trăit din artă. Ea voia atât de multe, ea era atât de inocentă, atât de fragilă – am fost geloasă pe copilă care are tot ce aveam eu acum 6 ani fără să realizez că, de fapt sunt mult mai bine acum.

Azi, datorită atacului meu de panică, am realizat că dorința aceasta a mea de a fi mai inocentă, mai fragilă și mai delicată e o porcărie.  Când o femeie e inocentă, fragilă și delicată strigă după un erou, iar eu pot să am grijă singură de mine.

A ales fata de vanilie (2)

c8c49-michaelaaronwilliams2

Normal că am devenit obsedată de fata cu care fusesem înșelată. Fata de vanilie. Nu, nu mă înșelase cu ea, o alesese pe ea în locul meu. Petreceam zeci de minute pe profilul ei de instagram analizând-o iar și iar.  I-am pus porecla Gălușca. Nu suportam părul ei blond – mereu mi-am dorit să mă vopsesc blondă, acum nu mai puteam.  Pe parcursul relației mele cu Mr. K. mereu am fost vopsită brunet albăstrui – lui îi plăcea enorm – așa că, da, îmi era imposibil să înțeleg cum ajunsese să-și lege viața de o tipă oxigenată. Mă torturam singură, îmi tot imaginam cum arătau ei doi în pat, îmbrățișați, sărutându-se, mâncând, glumind. Doamne, poate și ei îi canta Je t’aime…  Nu mai puteam să suport, i-am dat cerere de prietenie pe facebook, mă așteptam să o respingă, în schimb, mi-a dat accept. Nu știa cine sunt, el nu-i spusese. De ce nu-i spusese? O rază de fericire și-a făcut loc în sufletul meu, poate nu vorbeau despre tot ceea ce obișnuiam să vorbesc eu cu el, poate ea nu putea să fie iubita și cea mai bună prietenă a lui în același timp așa cum fusesem eu. Drace, încă eram cea mai bună prietenă a lui, eu eram cea pe care o suna când se certa cu tatăl lui, când făcea o greșeală colosală, când avea o criză existențială sau când pur și simplu era beat. Dar, oare era ceva bun sau rău faptul că încă mă avea pe mine pe tasta lui de rapid? Și de ce eram dispusă la orice oră să strâng în urma melodramelor lui? Nu eram genul de fată care rămânea prietenă cu foștii. Eu eram genul de fată care îți declara ura și înceta să te mai salute pe stradă. Nu înțelesesem niciodată cum puteau oamenii să rămână prieteni după o despărțire, eu nu puteam nici măcar să fiu politicoasă cu  fosta mea cea mai bună prietenă.  Hmm, însă cumva eram prietenă cu Mr. K., îl iubeam atât de mult încât nu puteam să-l las fără cineva care să-l ducă acasă cu mașina după o beție îngrozitoare, fără cineva care să-l asculte, fără cineva care să-i ridice moralul, fără cineva care să-i fie loial. Știam că eram singura care făcea astfel de lucruri pentru el, dar NU MERITA!!!  Ce era cu el de mă făcea să mă transform peste noapte? Din cea mai rece, încrezătoare, nebună și sarcastică ființă deveneam budică de căpșuni.

Într-o după-amiază m-a sunat să mă invite la meci cu el. Iubeam fotbalul. La Campionatul Mondial din 2014 în finală eu am ținut cu Argentina, el cu Germania – a fost război între noi doi. Normal, Germania a câștigat.  Mi-am luat veșnicul hanorac  gri pentru fotbal, fusese al unui vechi prieten Puf, și o pereche de blugi, aveam părul desfăcut și tenișii mei preferați. L-am așteptat la intrarea principală, el a venit cu Gălușca.

  • ea este A., cea mai veche prietenă a mea de acasă.

Mdaa, numele noastre erau deosebit de similare. Tot ce trebuia să faci era înlocuiești o literă. Cea mai veche prietenă a lui de acasă? Avea dreptate, ne știam de aproximativ 10 ani, în generală mergeam în taberele de matematică împreună, lui îi era frică de șoareci – eu îi omoram și îl alergam cu ei. Îi era rușine de această amintire, eu o adoram.

  • Mă bucur să te cunosc!
  • Și eu!

Și uite așa, am devenit o ipocrită. O uram!

Gălușca a dat scroll pe instagram și pe facebook tot meciul, eu înjuram la toate ratările și protestam la toate cartonașele galbene. Arbitrul nu era deloc imparțial. La sfârșitul serii ea mi-a zis, în timp ce analiza felul în care arătam, că bărbaților nu le plac femeile care se comportă exact ca ei. Și m-a lovit, era proastă, foarte proastă! M-am uitat la hanoracul meu de băieți și am scuipat lângă ea. S-a făcut că îi e scârbă. Nu știam de ce am scuipat, nu era ceva ce făceam de obicei, până și eu aveam limitele mele. Nu mi-am mai luat la revedere de la Mr. K., am plecat pur și simplu.

A doua zi m-am întâlnit cu o bună prietenă de-a mea. I-am povestit toată chestia, ea a râs.

  • Ești nebună! Dar, nu știu, cred că ar trebui să renunți la prietenia aceasta cu el.
  • Și eu.
  • Atunci ce te oprește?
  • Am văzut ceva îl el, ceva ce nu a văzut nimeni altcineva și știu că dacă eu îl scot definitiv din viața mea, acel ceva va muri.

Adevărul mă lovise, credeam în basme. Eu, fata bună și cuminte,  îl salvam pe el, băiatul rău.

Stare #20

17342973_1115409795272466_7457219288832472100_n

Noaptea trecută m-am simțit ca dracu. Nu am cu cineva să vorbesc despre lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Nu mai sunt o copilă și am impresia că nimeni din jurul meu nu observă. M-am săturat să vorbesc despre lucruri care nu contează precum like-urile de pe instagram și facebook, poze artistice, apusuri, muzică și chestii la modă. Nici măcar nu mai am energia necesară pentru a fi sarcastică, dau ochii peste cap pur și simplu și cam atât. Am ajuns la concluzia că unii oameni nu se maturizează niciodată. De ce nu putem vorbi despre sex fără inhibiții? Ce e așa mare lucru?De ce nu putem vorbi despre război, foamete, sărăcie, durere, intimitate, pierderi, pasiune, iubire? De ce din ce în ce mai puține femei luptă pentru dragoste? De ce se mulțumesc cu un tip care e acolo pentru ele și atât? Nu vreau un băiat bun care e acolo și atât, sigur că vreau să fie acolo pentru mine, e important să fie, dar asta nu e tot ce contează. Vreau să fie nesuferit din când în când, vreau să mă contrazică,  vreau să fiu nesimțit uneori, vreau să aibă propria lui voință, propria lui forță, vreau să mă enerveze, vreau să fie indisponibil, vreau să fie ocupat. Dacă nu o să fie așa, de unde o să știu că e real? Dacă nu va fi așa, atunci nu mai vreau deloc. Am un singur prieten căruia chiar nu-i pasă ce crede lumea despre el, care trăiește cu toată forța pe care o are și în felul lui  se bucură de viață, care nu simte nevoie să fie ceva ce nu e și nici nu va fi, care e sincer cu el însuși, care tratează pe toată lumea la fel, care e realist. Nimic nu mă enervează mai tare decât oamenii care poartă măști. Unii colegi de-ai mei sunt foarte buni la invățat și atât. Asta e tot ce sunt, niște studenți buni. Adică pe bune? Am prietene care sunt doar frumoase și atât. Nu pot să cred că aceste fete nu zâmbesc când văd o păpădie pentru că li se crapă fundația. Sunt epuizată.

Toate prietenele judecându-mă pentru felul în care îmi exprim sexualitatea. Marilyn Monroe pe vremea ei a fost numită o curvă și acum toată lumea o citează. Toți cei de vârsta mea sunt pro gay  mai nou pentru că altfel par încuiați, dar când le povestesc despre fantezii și casual sex mă trimit la colțul rușinos. Am o prietenă care se preface că e virgină, nu știu ce e mai nașpa faptul că își minte cei mai apropiați prieteni sau că îi e rușine de un lucru atât de natural. Am o altă prietenă care chiar e virgină și are impresia că sexul e un fel de magie, că ar trebui să aștepți până ce ești indrăgostită. Dar chestia ciudată e că poți să iubești pe cineva până la cer și înapoi dacă nu vă potriviți în pat nu vă potriviți și aia e. Nu ai nevoie să fii îndrăgostită, ai nevoie de pasiune și dorință. Spre exemplu pe mine chiar mă aprinde o ceartă bună cu argumente valide, pentru mine aia e compatibilitate și pasiune. Cum pot oamenii în secolul 21 să fie atât de limitați? Cum pot unele fete să aibă douăzeci de ani dar să gândească ca la cincisprezece ani? Încă trăiesc într-un basm. De ce e atât de anormal că nu-mi doresc copii? De ce prima replică pe care o primesc este că nu voi fi niciodată fericită?- Sunt deja fericită, mă am pe mine. De ce toți îmi spun că mă voi răzgândi când voi găsi bărbatul care trebuie? De ce trebuie să presupună imediat că totul are legătură cu un bărbat? Poate nu vreau pentru că nu vreau, pentru că sunt prea tânără sau pentru că nu e ceva ce mi se potrivește. Mdaa. Am scris mult despre sex în ultima vreme pentru că simt nevoia să vorbesc despre acest lucru și nu am cu cine. Mă simt mai confortabil să ies cu prietenii fratelui meu care vorbesc cu mine astfel de chestii decât cu prietenii mei care mă ignoră. De ce trebui să-mi cer scuze pentru că spun lucrurilor pe nume? De ce trebuie să fiu mai puțin decât sunt ca scap de părerile nedorite din jur? De ce nu pot pur și simplu să-și țină gura? M-am săturat de cei de vârsta mea care sunt incapabili să fie responsabili, care așteaptă să vina mama lor în weekend să le facă curat în cameră, care se vaită de facultate de parcă e cel mai oribil lucru din lume – nu te obligă nimeni să o faci.

Cred că am obosit să nu pot fi eu însumi cu cei pe care îi iubesc, să nu am pe cineva care chiar mă cunoaște. Adică, cei pe care îi iubesc cel mai mult știu doar câte o fracțiune din ceea ce sunt. Poate e vina mea, dar eu vreau să le spun și ei nu mă lasă, de fiecare dată când vreau să îmi deschid sufletul în fața lor, ei mă critică. Nici măcar atât nu știu despre mine, sunt sensibilă la critică – nu e vorba că nu îmi accept greșelile, ci că nu suport să îmi fie reproșate.  Găsesc critica pe ca un fel de a te arăta superior mie și urăsc acest lucru. Eu îi iau pe oameni așa cum sunt și nu încerc să îi schimb, îi înțeleg și chiar sunt acolo pentru ei, chiar îi ascult, chiar caut o rezolvare la problemele lor, îi susțin, mint pentru ei. De ce nu primesc același tratament în schimb? Tot ce îmi spun este că sunt eu prea emotivă. Ohh, serios? Eu sunt cea are cheia inimii ei între coapse? Atâta ipocrizie încât îmi vine să mă mut pe lună. Atâția oameni care își bagă mizeria sub preș. Atâția oamenii care văd greșelile altora dar niciodată pe-ale lor.

Sunt atât de epuizată.