Nu pleca… am nevoie de tine!

408998_247992295280469_317513789_n
L-am căutat atât de mult timp… l-am strigat în vise… l-am chemat ori de câte ori lacrimile mi s-au scurs pe obraji și atunci când am realizat că fusese întotdeauna lângă mine m-am cutremurat. Ce  copilă naivă am fost! Ce orbire puerilă m-a făcut să îl privesc dar să nu îl recunosc? L-am visat atâția ani, încă din copilărie.. cum a fost posibil să nu-l recunosc imediat? Mă bulversează ființa lui, mă apropie și mă depărtează în același timp, e ca o vrajă. Când mă privește, mă pierd, mă dăruiesc lui într-o clipă pe nesimțite. Uneori mă impotrivesc, mă zbat zadarnic să îi rezist și nu pot. El este perfect conștient de acest fapt, mă simte și îmi zâmbește ștrengar, știe ce putere are  asuprea mea, uneori profită de ea, vinovat, alteori mă iartă și mă lasă să cred că am izbutit să mă împotrivesc lui. Pentru lume el este frivol, poate chiar crispat, pentru mine este cald și pasional. Îmi place așa, îmi place să știu că trezesc în inima lui rece  o scânteie, nu știu dacă realizează cât de diferit se poartă în jurul meu, cât de impecabile îi sunt mâinile, manierele, cât  de fricos îmi privește trupul, cât de mult se abține să nu îmi întâlnească buzele, cât de frumos se aprinde atunci când, stângaci, îi răspund cu un zâmbet unei priviri intense. Ohh și aș avea atâtea să îi spun… ohh!! L-aș întreba atât de multe.

Plouă! Plouă torențial. Mie îmi place ploaia.. la naiba, o iubesc de parcă ar fi o zeitate. El o urăște… Divinul Soare este stăpânul sufletului său. Cred că din aceast motiv pielea îi frige mereu. Când îl prind de închietură, puternic ca și când l-aș implora să nu mă lase singură niciodată, întotdeauna vinele lui frig. Dar nu asta mă fascinează la vinele lui ci culoarea, sunt verzui… nu albăstrui ca la majoritatea oamenilor. De ce sunt verzui? De ce se văd atât de bine? De ce iubesc să le privesc, să le ating? Ce nebunie mă leagă pe mine de el? Mă pierd.. nu vreau să mă gândesc la el.. nu vreau. Amintirea lui mă maltratează și totuși îmi amintesc cu toată ființa mea parfumul lui. Acel parfum inexplicabil de greu, de masculin, pe care îl păstrez în simțurile mele ca pe ceva sacru.

E greu fără el.. e dureros de greu, uneori simt cum mă sufoc, îmi e foame dar mâncarea îmi provoacă scârbă, îmi e sete si aș bea apă, dar știu că îmi e sete de el. Vreau doar să îl privesc, de departe, să nu afle niciodată, să nu știe că mi-a schimbat întreaga viață, să nu îmi mai întâlnească privirea niciodată..să nu regrete că m-a lăsat în urmă. Regret eu pentru amândoi. Mereu am să regret, orice aș trăi de aici încolo, orice aș iubi mereu am să-l regret pe el. M-a lăsat singură în locul asta murdar, insipid, superficial… în locul ăsta unde inteligența  e aproape inexistentă, în locul ăsta care îmi șterge complet viziunea artistică și îmi mutilează inspirația. El nu știe cât de greu o să îmi fie să trec zi de zi prin locurile unde cândva îl zăream, nu știe că ori de câte ori am să întorc capul spre treptele din capătul colidorului n-am să-l văd, că de două ori pe zi am să trec pe lângă casa lui și că am să îl caut zadarnic cu privirea prin curte, că am să o văd pe mama lui la bancă sau în piață, că am să fiu geloasă pe cea di-naintea mea care l-a avut cu adevărat nu ca mine, că am să sufăr așa zi de zi, fără să știe nimeni.  Nu vreau să afle cât rău îmi face plecarea lui, nu vreau să se uite în urma lui pentru nimic, nici măcar pentru mine. Nu e vorba că nu aș merita să se uite în urmă ci că nu merită el să se chinuie cu remușcările. Pot să îndur atât de multe de dragul lui. Am nevoie să îl știu fericit mai presus de orice…  am să îmi amintesc de
ochii lui mistici, pasionali și reci.. am să îi port în suflet ca pe o nestemată rară.

Am mai iubit înaintea lui, am iubit mult și prostesc dar abia acum realizez că cel ce l-a precedat nu a însemnat mai nimic pentru mine, îl iubeam pentru că mă iubea, îl iubeam din obișnuință, din reflex. Privirile lui nu m-au posedat niciodată, vinele lui nici nu știu cum arată,nu am tânjit niciodată după buzele lui, plecarea lui nu m-a făcut să mă sfărâm în bucățele, pe nenumeroasele lui femei ușoare nu am am fost niciodată geloasă… nu are rost să îi compar, e ca și cum aș sufla cu argint o bijuterie din aur.

Am vrut să îi dăruiesc mai mult din mine, să îi dăruiesc făptura mea toată și orele mele de filosofie, să îi dăruiesc lacrimile și zâmbetele mele  din miezul nopții.  Aș fi vrut să îl învăț cât de dulce este amorul cu femeia inteligentă, cât de profundă este conexiunea dintre două suflete ca cele pe care le avem noi doi. Dar dacă l-aș fi învățat toate astea ar mai fi  putut el să stea măcar o clipă fără mine? Aș mai fi putut eu să rup vraja lui vreodată?

Aș fi o egoistă dacă i-aș cere să rămână, sau să mă ia cu el, sau măcar să păstrăm legătura. Nu se poate așa. Eu aș putea să înving orice distanță, orice lipsă a lui dar el nu.. dacă va ajunge să mă iubească îi va fi greu să se lupte cu dependența de mine. Oricum ar fi aș vrea să știe ca el va fi idealul meu, muza mea, atâta timp cât pot picta și scrie, voi picta și voi scrie si despre el, nu o să moară niciodată. Mă gândesc cu groază că  nu au fost săvârșite aceste sentimente, că nu au un final concret,că va rămâne mereu în aer un „ și dacă…” nu vreau așa dar am de ales? Nu! As vrea să știe că aș fi putut să lupt, aș fi putut să îi spun că îi ador vocea și râsul acela grotesc, cearcănele  și sprâncenele încruntate, mâinile și mersul, aș fi putut să dansez în ploaie în timp ce el cântă Je t’aime… aș fi putut dar nu am vrut să îi cer nimic din ceea ce nu îmi poate da.. nu am vrut să îi cer să-mi dea din timpul lui.

Am să sufăr câteva săptămâni, dar voi fi bine, am să citesc mai mult, am să scriu mai mult, am să mă abandonez artei și de câte ori îmi va fi dor de el am să îmi iau pisica în brațe. Orice femeie deșteaptă înlocuiește lipsa barbatului iubit cu o pisică.  Am să colecționez melodii de dor  si am să aștept să îmi crească aripi noi cu care apoi voi zbura. Voi iubi din nou, de asta sunt sigura.  Mi-am dorit doar o zi, o zi în care să îi spun la revedere, să schițez ceva rapid pentru el… a fost atât de egoist încât nu mi-a oferit nici măcar atât, e tot ce voiam de la el. Nu i-am cerut niciodată mai mult, nu am dreptul dar voiam să îi zic la revedere, voiam o oră sau două doar pentru  noi doi. Dar nu m-am putut tocmi cu egoismul lui, i-am furat un „o să îmi fie dor” silit și i-am aruncat în pripă un „pa” pe facebook. Apoi am acceptat, senin, că s-ar putea ca eu pentru el să fii fost doar un simplu joc… o cucerire, o victimă sau oricum le numea el pe naivele ce îi cădeau în plasă. Nu mă deranja această realizare pentru că fără să își dea seama, în jocul lui, m-a salvat de deznădejde, de lipsa mea de inspirație, de lipsa mea de scop. M-a făcut să vreau să fiu mai bună în orice fac, să înțeleg cât de formidabilă sunt, să mă privesc cu adevărat, să văd cât e mult valorez.

Anunțuri

2 gânduri despre „Nu pleca… am nevoie de tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s