Societatea

broken-girl-red-Favim.com-178860

In ultima vreme de câte ori am impresia că am făcut ceva corect realitatea mă lovește și aflu că am făcut greșit. Aș vrea să nu mă mai judec atât de aspru, să nu mai fiu atât de rea cu mine însumi, dar nu pot. Toți îmi spun că asta e, toată lumea greșește,  toți îmi spun că nu e vina mea – asta e societatea în care trăim, oamenii sunt superficiali, femeile sunt curve, bărbații sunt alunecoși și egoiști. Nu vreau să îi cred, pentru că eu sunt o parte din societate, eu pot schimba ceva.  Nu sunt la fel. Chiar nu sunt.

M-am pierdut pe poteci întunecate de minți înguste și am încercat să mă amestec în mulțime. Am încercat. Nu funcționează. Ies în club și mă plictisesc pentru că nimeni de acolo nu merge ca să danseze, ca să se distreze, ei merg acolo ca să facă filmulețe pentru instagram. Boring. Fake. Eu asta fac în tren când termin de citit un roman și nu mai am ce să fac.

Orgasme mimate. Relații simulate. Cărți văzute. Sentimente îngropate. Ignoranță. Lipsă de compasiune. Durere ascunsă. Goluri învelite cu staniolul de la ciocolata mâncată zilnic. Zahăr procesat. Fast food. Alcool ieftin. Prietenii forțate. Interacțiuni virtuale. Tinerețe pierdută. Muzică proastă. Cultură uitată. Natură devastată. Bani investiți prost.

Asta e  lumea în care trăim. Aparențele sunt tot ce avem. Pe cine vrem să împresionăm? Pe fostul/fosta? Pe foștii colegi? Niște prieteni care ne-au trădat? Serios! Pe cine?

Oare cine  mă cred să critic societatea de căcat pe care noi o construim? Oare de ce  îndemn oamenii să meargă la teatru? La film? La muzee? Oare sunt nebună? – dacă ar fi să cred ce-mi spune societatea, da sunt. Dar nu-mi pasă. Mereu am cauzat probleme, mereu am aruncat cu adevărul în oameni și le-am rănit orgoliul prețios. În doisprezece ani de școală profesorii  mi-au spus mereu că nu mă integrez, că jignesc prin sarcasm și sfidez prin ironie. Fosta mea dirigă mi-a spus că o deranjează privirea mea – așa că am început să o privesc și mai insistent.

Toate porcăriile prin care am trecut pentru că am avut curaj să nu-mi pese de  modă, bani sau like-uri, uneori mă prind din urmă și mă fac să plâng. Am impresia că problema e la mine, că trebuie să mă schimb, să nu mai ascult Birdy,  să nu mai cred în povești de dragoste, să nu mai visez cu ochii deschiși. Scriu ceva pe blog, văd un film, beau o cafea si îmi trece.

 Am învățat că sunt o parte din societatea asta, că am o parte din vină pentru tot ceea ce se întâmplă, că pot schimba ceva – pe mine!

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s