Stare #4

25b57be48630e94d02b3be20bc638908 

Acum două luni când m-am urcat în tren să vin acasă eram nerăbdătoare. Când am ajuns acasă m-am simțit ca o străină în locul acesta care m-a rănit atât de tare, m-am simțit ca o străină salutându-i pe oamenii care au luat tot ce a fost mai bun din mine – acel băiat căruia i-am fost prietenă 16 ani de zile, dar mi-a dat cu piciorul la prima greșeală infantilă, prima mea iubire, profesorii care niciodată nu m-au motivat, colegii care m-au jignit pentru că eram diferită -Vara aproape s-a dus și acum știu că nu mai aparțin acestui loc,  nu mă mai simt acasă.  

Mă gândesc la prietenii mei. Îi iubesc, sunt grozavi, dar nu reușesc să vorbesc cu ei despre lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Nu e vina lor, e a mea, nu mă simt înțeleasă, nu simt că sunt una de-a lor. E păcat pentru că sunt niște prieteni incredibili.  Nu pot să mă adaptez, pur și simplu, aș vrea să știu de ce. Mă gândesc la toate greșelile pe care le-am făcut, la felul în care le car ca o povară, la felul în care m-au maturizat, la felul în care m-au făcut să devin din ce în ce mai singură. Mă gândesc la ochii lui verzi… îmi e dor el atât de mult, aș fi făcut orice ca el să rămână, dar n-a putut, n-a știut,  trăiam în lumi mult prea diferite. Mă doare ceva și nici nu știu ce…

Nu cred că sunt tristă, cred doar că am pierdut prea multe într-un timp atât de scurt și acum nu mai știu de ce am nevoie cu adevărat. E ca un gol pe care nu-l pot umple cu nimic. Vreau să-l înlocuiesc pe băiatul meu cu ochii verzi, vreau să-l înlocuiesc pe cel care mi-a fost prieten 16 ani de zile, vreau să o înlocuiesc pe prietena mea  cu părul de foc. Mi-am numit cactușii după ei, ca să-i am aproape, deși i-am îndepărtat atunci când am simțit că nu mai pot. Ei au fost  oamenii pe care n-am crezut c-am să-i pierd vreodată, oamenii care m-au cunoscut cu adevărat,  oamenii cărora le-am greșit cel mai mult, oamenii care m-au rănit în cel mai cumplit mod, dar pe care încă îi iubesc cu toată inima. 

Mă privesc plângând și mă întreb de ce o fac. Nu știu. De ce? – pentru că nu mă face să mă simt mai bine. Tata zice că am un suflet prea mare pentru lumea asta, dar el e tata. Mama zice că sunt perfectă, dar ea e mama. Al meu frate zice niciun băiat nu e suficient de bun pentru mine, dar el e fratele meu.

 M-am dezamăgit pe mine însumi de prea multe ori și nu mai pot să suport. Vreau să mă întorc. Da, vreau să mă întorc în locul care m-a primit cu brațele deschise fără să-i pese dacă sunt perfectă sau nu, fără să-i pese de al meu trecut, fără să-i pese de ce-am pierdut.  Vreau să mă întorc în Cluj-Napoca. Orașul ăsta e cald, e comfortabil, îmi oferă stabilitate, mă motivează, mă face să-mi vizualizez viitorul. El e noua mea casă.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s