Stare #5

1958015_557258334440616_3785994428857712425_n

  În ultima vreme m-am simțit ca dracu.  Acasă parcă nu mai e acasă. Nu-mi mai place ciulamaua cu ciuperci (era preferata mea), câinele meu nu mă mai ascultă, camera mea nu mă mai reprezintă, nu mă mai simt bine când citesc în pat pentru că m-am obișnuit să citesc pe acel fotoliu vechi și ponosit, aerul e prea uscat în Sud și papagalii nu mă lasă să dorm. Credeam că îmi e dor de fostul meu și am recitit toate articolele despre el, am ascultat toate melodiile noastre – nu îmi e dor de el – îmi e dor de felul în care își făcea griji pentru mine, de felul în care mă asculta curios și se străduia să mă înțeleagă, de felul în care se chinuia să mă impresioneze, de felul în care a dărâmat toate zidurile mele și mi-a dezvăluit o parte a mea care nu credeam că există. Îmi e dor să fiu iubită, apreciată, descoperită, să depună cineva efort pentru mine, să observe cineva că sunt tristă fără să o spun pe litere, să îmi spună clar ce simte fără jocuri și drame copilărești, să-mi dea atenție și să fie acolo fără să-i cer acest lucru. Îmi place să fiu singură, dar din când în când am nevoie de cineva care e doar al meu. Credeam că am un cel mai bun prieten, credeam că devenim mai mult, dar a fost totul doar în mintea mea.

Am o lumea a mea în Cluj-Napoca,  am un bar preferat, un restaurant preferat, o bancă preferată în parc, un magazin preferat, o librărie preferată, un birou preferat la bibliotecă, o stradă preferată și niciuna dintre toate persoanele care contează pentru mine nu înțeleg toate lucrurile acestea mici care acum mă definesc. Nu-mi mai plac aceleași lucruri. Eu înțeleg problemele tuturor, sunt acolo pentru toată lumea, le răspund tuturor pe grupuri indiferent de idioțenia pe care o spun, ascult, dau sfaturi dacă îmi sunt cerute, îmi apăr prietenii, îi fac să râdă. Dintre ei toți o singură persoană mă știe exact așa cum sunt, în rest toți cred că râd tot timpul și aberez tot felul de idioțenii. Poate e vina mea pentru că nu arăt nimănui cum sunt cu adevărat, aș vrea să pot – chiar nu pot, de fiecare dată când am făcut-o am sfârșit prin a-mi aduna sufletul de pe podea, acum îmi e imposibil să las garda jos -.

Mi-am închis facebook-ul pentru că aveam nevoie să plâng. Simt totul atât de profund. Nici măcar nu am șevaletul acasă – nu pot picta și mi-ar prinde bine să o fac în acest moment -. Am simțit nevoia să mă izolez de toată lumea, să-mi fac ordine în gânduri și nu puteam să fac acest lucru în timp ce mă holbam la bulinele verzi de pe chat, verificam notificările sau jucam bubble.

Cred am nevoie de cineva care vede prin mine, cineva care va avea intenția de a rămâne în viața mea chiar dacă va trebui să se lupte cu încăpățânarea mea pentru acest lucru, cineva pe care să-l pot numi acasă indiferent în ce colț al lumii m-aș afla. Am nevoie de o altă ființă umană, una care să fie doar a mea.

Nu-mi place când scriu chestii atât de personale pe blog, dar când scriu aici mă eliberez, blogul e ancora mea.

Anunțuri

2 gânduri despre „Stare #5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s