Metamorfoză

1926878_619203498129580_1028926203_n

Nu am vrut să cred că mă schimb, mi-am negat frâmântările și tristețea neavenită, dar când  mi-am revăzut un vechi prieten acesta m-a întrebat de când îmi port părul atât de lung, atât de simplu, atât de natural și n-am știut ce să-i răspund, mereu am urât părul lung, simplu și natural. Mă machiez mai des. Sprâncenele mele au altă formă. Nu-mi mai dau unghiile cu lac de culoarea negru. Port tocuri. Am accesorii din ce în ce mai drăgălașe. Nu prea mai ascult rock, Bring me the horizon nu mai e trupa mea preferată. Camera mea devine din ce în ce mai intimă. Sunt din ce în ce mai obsedată de curățenie și ordine. Îmi place să gătesc. Încep să cred în ceva mai mare decât mine, poate chiar în Dumnezeu.  Am devenit responsabilă, dedicată, înțelegătoare, amabilă. Însă cel mai șocant este că am renunțat la aroganța mea, încă există – bineînțeles – , dar nu este ea cea care intră prima pe ușă ci eu.

Sunt o persoană deosebit de încăpățânată, și ca orice persoană înzestrată cu această trăsătură care are  tăiș dublu, tind să mă opun schimbării. Nu par genul de persoană care se opune schimbării, dar o fac. Urăsc acest proces de metamorfoză. Propria mea minte mă trădează, tocmai ea care știe că îmi place stabilitatea, mă face să mă urăsc în aceste momente dureroase. Devin tot ceea ce am jurat cândva că nu voi fi, devin ca mama. Nu e un lucru rău, am o mama incredibilă, demnă de toată admirația, doar că mereu mi-am imaginat că voi deveni ca tata.

Mi-am întrebat cel mai bun prieten cum arăt prin ochii lui. El crede că sunt dramatică. Hmm. Nu sunt. Pur și simplu îmi exteriorizez starea de spirit exact așa cum o trăiesc, intens – sunt foarte transparentă în acest sens, mi se citesc emoțiile în gesturi și vorbe indiferent cât de mult aș încerca să le ascund. El mai crede și că nu sunt puternică, sunt, oricare altă ființă umană care nu este la fel de sensibilă ca mine nu ar putea rezista o zi în pielea mea. Cu cât o persoană e mai sensibilă cu atât e mai puternică. Aceste două trăsături sunt direct proporționale. E logic. Cei care sunt sensibili, dar nu și puternici, înnebunesc sau se sinucid, uneori ambele. Mi-a zis că sufăr de atenție, ceea ce e perfect adevărat, dar de ce sufăr de atenție? Am fost mai mult decât iubită în copilărie, am fost venerată, deci nu e o traumă a copilăriei. Toți băieții care mi-au plăcut vreodată m-au plăcut înapoi, deci nu se pune problema de o decepție în dragoste. Singura explicație logică a faptului că sufăr de atenție este teama că cei pe care îi iubesc nu mă iubesc la fel de mult cum o fac eu și atunci plâng ca un copil mic când se simte abandonat. Această teamă a iubirii inegale este, de asemenea, motivul pentru care cu cât iubesc o persoană mai mult cu atât o indepărtez mai mult de mine. Mi-ar fi plăcut să vorbesc mai mult cu el despre ceea ce mă apasă în ultima vreme, apoi a zis că e obosit și m-am oprit, nu am vrut să-l epuizez –  îmi pasă mai mult de odihna lui decât de problemele mele existențiale. De ce e chestia aceasta importantă? – înseamnă că nu mai sunt egoistă, egoismul a fost una dintre cele mai definite trăsături ale mele.

i_don_t_have_a_title_for_this_one_yet_by_tdylan-d64k8ju

Orice, pentru mine, are o semnificație, una codată pe care doar eu o înțeleg, ceea ce înseamnă că am propria mea lume. Încă de când eram mică îmi imaginam că mintea mea e o hală imensă plină de sertare și că fiecare sertar  conține o anumită informație. Uneori când informația are o intindere semnificativă acel sertar se transformă într-un corp cu sertare ce au mai multe compartimente, dosare și fișiere, un exemplu ar fi corpul rezervat istoriei sau dreptului. Niciodată n-am pus într-un sertar două informații de natură diferită – am spațiu suficient.  Chiar am sertare pentru orice, mai puțin pentru analiza interioară, reprezentarea ei este o groapă fără fund, întunecată, plină cu apă, unde nu trăiește nicio vietate și este situată în mijlocul hălii. În exact acest moment, e un vârtej în acea groapă, până acum apa era liniștită (au mai fost valuri, scăderi/ creșteri ale nivelului, dar nimic semnificativ).  Simt cum pierd controlul, și acest teribil eveniment în mintea mea arată ca un tsunami care se ridică din groapa analizei interioare și inundă toate sertarele, lăsându-le deschise și murdare. E teribil pentru că ar trebui să muncesc ani în sir ca să rearanjez totul. Suna a exagerare, nu e! Când cineva mă contrazice nu dorm o noapte întreagă, recitesc conținutul sertarului cu pricina și rearanjez, poate cealaltă persoană are dreptate, poate pot adăuga un nou fișier.

Pentru cel mai bun prieten al meu am construit ceva deosebit (unic) în hala mea, o cameră cu vedere la tot ce se întâmplă. Sticla geamului e deosebit de groasă. Nu vreau să se spargă. Poate într-o zi am să fac o ușă care îi permite să viziteze când vrea el, nu doar să observe, o să mai dureze ceva timp până atunci. Îmi e frică. Dacă acel tsunami are loc în timp ce el se plimbă aiurea pe acolo și se îneacă? Sau dacă cade în vârtej? E periculos pentru el.

Chiar urăsc această metamorfoză. Chiar sper să-mi lase sertarele intacte.

 

Anunțuri

5 gânduri despre „Metamorfoză

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s