Desculță prin praf

jordan-whitt-53085

Am avut o copilărie grozavă, toată ziua eram călare pe bicicleta mea mică de culoarea roz, toată ziua eram pe malul gârlei și alergam desculță prin iarbă și prin praf.  Îmi făcusem un obicei prost, tare prost, zi de zi când mă întorceam de la grădiniță mă descălțam de pantofiori și mergeam în șosete prin tot praful, mamei mele îi plăcea să-mi dea șosete albe cu danteluță, mie îmi plăcea mirosul de praf mult mai mult. Uneori, adunam cât de mult praf puteam într-un loc, îl prindeam în palme și mi-l aruncam în cap. Obișnuiam să cred că bolta cerului se sprijinea pe stâlpii de curent electric sau că ceața este un nor ce nu a mai putut să zboare, un nor obosit. Când ploua făceam giugele de noroi și le aruncam cu praștia pe casele vecinilor sau o luam fuga cu bicicleta prin toate bălțile. Mă ascundeam când eram supărată sau când făceam vreo năzbâtie și deveneam lingușitoare când îmi doream o jucărie nouă. De Crăciun îi ceream Moșului doar lucruri inexistente pe piață, odată i-am cerut praf de pe Lună – eram curioasă dacă miroase la fel ca cel prin care cu atâta drag alergam desculță.  Le făceam viața imposibilă părinților mei, nu aveau cum să-mi cumpere ce-mi doream iar eu ajungeam în fiecare an să plâng crezând că sunt un copil rău și nu merit ce-mi doresc.  După ce am învățat să citesc savuram doar poveștile cu zâne, cu vrăjitoare și căpcăuni.  Am fost acel copil care citea de bună voie, poate pentru că tata îmi citea de câte ori avea ocazia, poate pentru că erau cuioasă.

jordan-whitt-53084

   Mama a fost o femeie tare frumoasă, mică de statură, slabă cu sâni proeminenți, brunetă cu ochii verzi, mereu elegantă, mereu suită pe tocuri și drept urmare mereu și-a dorit ca fiica ei să-i semene. Orice mama vrea ca fiica ei să-i semene, cred. Eu eram o mică războinică, mă jucam doar cu băieții (le găseam pe fete proaste, plictisitoare, sensibile, fricoase, fragile și triste, ele nu plecau în aventuri, nu se dădeau cu sania pe dealurile cele mai abrupte iarna, nu se băteau cu castani, nu mergeau cu bicicleta atât de mult, nu se cățărau în pomi, nu dădeau la pește în copcă și cel mai important nu se jucau cu praf și noroi ca să nu se murdărească, ori plăcerea mea cea mai mare  era să fac tocmai acest lucru), purtam hainele fratelui meu pentru că ale  mele erau prea împopoțonate, îmi mutilam păpușile și mă jucam cu mașinuțele, îi tăiam rochițele mamei mele și îi rupeam tocurile la pantofi – credeam că dacă ea nu va mai avea haine împopoțonate va renunța să mă mai îmbrace și pe mine la fel ca pe ea. Ea nu a renunțat niciodată dar pentru că nu putea să se înțeleagă cu mine mă lăsa să port pantaloni cu cămășuțe și pantofiori de lac, cred acesta a fost primul compromis pe care l-am făcut vreodată.

Azi a plouat în Cluj-Napoca. Mirosea a praf. Nu  am înțeles niciodată de ce oamenii zic că miroase a ploaie, nu miroase a ploaie, ci a praf. Îmi venea să o iau desculță prin toate lacurile formate pe marginea străzilor. Iubesc praful. Prietenii mei știu, îl iubesc atât de mult încât când beau vreau cu disperare să-l îmbrățișez. Poate par nebună, dar nimic nu mă face să mai simt mai liberă decât alergatul desculță prin praf și noroi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s