Nu mă am decât pe mine

carenza_di_basso_by_umorismoDAflashBACK

Am evitat să mai scriu ceva în ultima vreme. Am citit. Am alergat. Am făcut pancakes cu prietenele mele. Am ascultat muzică. Nu am vrut să scriu pentru că atunci când scriu sunt nevoită să mă confrunt cu realitatea. Sunt furioasă pentru că  am iubit niște oameni care nu au avut niciun fel de blândețe față de mine și acum am devenit paranoică. Acum îmi e frică de oamenii care mă iubesc. De ce mă iubesc? Oare merit efortul lor? Dacă vor vedea cine sunt cu adevărat și vor pleca? – o să rămân singură…  Am aruncat lănțișorul cu inițiala lui. A fost un cadou de la EL. Am purtat acel R. în jurul gâtului meu de parcă chiar însemna ceva. Nu înseamnă nimic și nici nu va însemna vreodată. Am fost dementă. Am fost îndrăgostită de iluzia unui tip care nu exista cu adevărat. Încă îi mai simt gustul de cafea cu lapte, mirosul puternic de tutun, greutatea brațelor sale în jurul meu. Am fost îndrăgostită de un miraj. Oare îl voi uita vreodată? – sper că da … Am aruncat lingurița de la X.  Mâncam fulgi de ovăz cu ea în fiecare dimineață. Noroc că nu-mi pun zahăr în cafea sau în ceai altfel aș fi folosit-o ca să amestec substanțele mele preferate, ar fi zăcut pe birou lângă laptop, lângă cărți, lângă carioci, lângă creioane, lângă cutia cu bijuteri, ar fi fost în câmpul meu vizual toată ziua. Mă întreb dacă încă se culcă cu prietena mea? – probabil că s-a plictisit de ea… Am aruncat cerceii de la Y. ajunsesem să-i port chiar și atunci când nu se asortau cu nimic. Uneori cred că mă iubește, alteori că mă urăște, poate e bipolar, poate e imatur, cu siguranță e pasiv agresiv. Are impresia că mă cunoaște, se poartă de parcă îi datorez ceva, de parcă l-am rănit. De ce am crezut că mă înțelege vreodată? – nu știe nimic… Nu am putut arunca toate cadourile pe care le-am primit vreodată de la BFF, sunt prea multe. Nu am putut! – ea m-a rănit cel mai tare, toate acele acuzații nefondate, toate acele lacrimi, toate manipulările ei. Doamne, mi-a luat atât de mult să văd ce se întâmplă de fapt. Mă urăsc pentru că le-am permis să-mi inducă sentimentul de inferioritate.

 Am refuzat multă vreme dorința tipilor pentru mine. Mi-am negat feminitatea. Nu am vrut să fiu fragilă, nevoiașă, sensibilă, demnă de protecție. Am vrut să fiu altfel, puternică, inteligentă, capabilă să-mi port singură de grijă. Când am devenit o nenorocită? Mă răzbun pe mine, merit, am stat neputincioasă în fața tuturor celor care au luat bucătă cu bucată tot ce era mai bun din mine. Încerc să mă autodistrug. Îi îndepărtez pe cei de care am nevoie cu adevărat, îi rănesc pentru că am nevoie de ei, dar îmi e frică să le arat acest lucru.  Am nevoie să mă vindec, am nevoie să mă iert. Nu trebuia să-i las să-mi frângă inima. Nu trebuia!

Vreau să înot. Am nevoie să înot. Doar când înot mă simt mai puțin singură. Cred că celor care le este frică de apă de fapt le este frică să trăiască.  Când înot simt că sunt una cu natura, e un sentiment de pace care mă copleșește. Doar în apă singurătatea mea capătă sens. Doar când înot înțeleg că natura e în mine, nu eu în ea.

Vreau pe cineva care înțelege…

Anunțuri

5 gânduri despre „Nu mă am decât pe mine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s