Stare #8

kristina-flour-185592

Mereu am știut cine sunt. Mereu am avut arta. Talentul meu m-a făcut ceea ce sunt, el m-a ales pe mine, nu invers. Nu am avut niciodată o criză existențială – am întâlnit-o dese ori în confesiunile prietenilor mei, dar n-am înțeles-o niciodată. Cum poți să nu știi cine ești sau ce vrei? Oare e ceva ce simt doar oamenii fără niciun talent? Și dacă e așa, cum poți să nu ai niciun talent? Sau, mult mai simplu, de ce unii oameni au talent iar alții nu? Mă întorc mereu de unde am plecat. Îmi revine în minte același cuvânt: iubire. Cred că iubesc prea mult, încă îi iubesc pe toți cei care au ales să plece din viața mea, încă le simt durerile, încă scriu despre ei. Îmi e frică de iubirea pe care o adun în mine, iubirea care nu mai are unde să se ducă, iubirea pe care sunt obligată să o reprim. Îmi e frică de gândurile mele și mă sufoc în somn. Am multe fobii, parcă renasc din ele. Sunt paranoică pentru că iubesc prea mult și prea multe.

 Talentul meu m-a făcut fragilă, sensibilă, creativă, copilăroasă, empatică,  bună, și mai ales ciudată, abstractă. Cititul m-a făcut să fiu nelimitată în timp și-n spațiu. Scrisul m-a făcut să fiu realistă. Viața m-a făcut să fiu cameleonică. Durerea m-a făcut să-mi croiesc o armură din toate aceste defecte ale mele.  Talentul meu m-a făcut să fiu o perfecționistă – îmi rod unghiile, îmi șterg laptop-ul cu alcool și nu suport ordinea din dezordine.

 N-am mai desenat de mult. Nu știu de ce m-am oprit. Mă simt ca o substanță radioactivă gata să explodeze. Artiștii sunt ca niște absorbante; absorbim sentimentele tuturor celor din jurul nostru și ne consumăm pentru ele de parcă ar fi ale noastre. Eu am trecut de mult peste acea liniuță unde scrie maxim. O să explodez! TIC-TAC! În orice moment… Dacă aș fi putut pica, m-aș fi descărcat de mult, de fapt nici nu aș fi ajuns în această situație. Cred că sufăr de despresie… mdaaa… cred că așa se prezintă depresia unui artist, prin imposibilitatea de a picta.  Mereu mi-am dorit să mă găsească cineva în arta mea. De ce pictez apusuri? Ce înseamnă ele pentru mine? – speranță? – durere? – supremație? De ce este creionul 6B preferatul meu? De ce urăsc arta digitată? De ce folosesc culori pale sau reci?  De ce prefer să-mi fac propriile amestecuri și nu le cumpăr deja făcute? De ce dimensiunile șasiului ideal sunt 70X50cm? De ce rare ori desenez peisaje? Ce spun toate aceste detalii despre mine? De-a fața ascunselea e jocul meu preferat, mă ascund de când mă știu și o fac atât de bine încât nimeni nu a reușit să mă găsească.

 Îmi e frică de intimitate. Cum aș putea vreodată să las pe cineva atât de aproape de mine încât  să fim „intimi”? Fizic e ușor, atât de ușor,  dar sunt o străină față de toți tipii pe care i-am sărutat vreodată. De ce cred oamenii că un sărut e ceva intim? – eu îl percep ca pe un gest mecanic, nici măcar nu simt nevoia să închid ochii, ca alte persoane. Nu m-am dăruit niciodată nimănui pe deplin, nici măcar celui pe care l-am iubit, cu atât mai puțin acelora lângă care m-am trezit a doua zi dimineață. Simt că sunt peste tot și nicăieri în același timp, că simt totul și nimic în același timp, că trăiesc și  mor în același timp. Îmi e frică de mine însumi, de talentul meu, de tablourile pe care nu le voi termina niciodată, de poeziile nescrise, de durerile netrăite – am devenit propria mea fobie.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s