Stare #21

Grace-Ciao-Creative-Fashion-Drawings-With-Flower-Petals05

Credeam că atacurile de panică sunt ceva ce se întâmplă doar în filme, până azi, când am avut unul. În timp ce mă chinuiam să respir și să ajung în camera colegei mele de apartament ca să nu mor singură, toată viața mi-a trecut prin fața ochilor. După un duș rece, un mic dejun plin de proteine făcut de colega mea (ceea ce e șocant, ea nu gătește) și câteva cuburi de ciocolată, m-am întrebat de ce sunt atât de stresată? Da, am fost leneșă acest semestru și acum totul îmi pică în cap, dar nu e o tragedie. Pot învăța în vara ca să recuperez.

Îmi bătea inima. Nu puteam să respir. O auzeam pe colega mea cum mă întreba dacă e de la alergie, dacă trebuie să-mi dea pastila, dar nu aveam suficient aer ca să îi răspund, dădeam din cap sperând să mă ajute ea cumva, am fost norocoasă,  m-a scos pe balcon și a respirat cu mine, apoi am plâns mult.  Mi-a luat cărțile, grilele și codurile – așa omori un student la drept.

Sperietura m-a făcut să iau o pauză de la stres și să mă gândesc de ce sunt atât de rea cu mine însumi? E ok dacă nu am 10 pe linie, am o viață spre deosebire de alții, am prieteni, seriale, filme, pictatul, scrisul, blogul, cărțile pe care îmi place să le citesc, cactușii. E ok dacă am restanțe. De ce mă transform în tot ce urăsc? – o fată plină de frustrări care uită să trăiască? Notele nici măcar nu arată cât de inteligentă sunt… Dacă să am succes înseamnă să ajung la 28 de ani și să realizez că n-am trăit, atunci nu vreau.  De ce îmi pasă ce cred alții despre mine? De ce concurez cu colegele mele (niște colege pe care nu le-aș alege drept prietene niciodată pentru că sunt prea rigide)? Știu cine sunt, știu că sunt deșteaptă dar leneștă, știu că pot, știu că sunt mai bună decât colegele mele, știu că ai mei sunt mândri de mine și că mă susțin orice ar fi. Pun atâta presiune pe mine, nu accept când cineva îmi spune că sunt frumoasă pentru că nu arăt așa cum mi-am imaginat eu mereu că ar trebui să arăt (dar am alergat, am fost la sala, nu mănânc fast-food și mâncăruri grase – ar trebui să nu mă mai pedepsesc pentru codul meu genetic), arta mea nu e niciodată suficient de bună, articolele mele mereu au greșeli sau sunt pline de dramă, sunt prea gălăgioasă, ies cu prea mulți tipi, am fost înșelată și cumva cred că e vina mea, beau prea mult, îmi ia prea mult să trec peste, etc. Îmi tot repet chestiile astea răutăcioase fără să-mi dau seama că o fac, mi-am creat o imagine despre cum ar fi trebuit să fiu la această vârstă când aveam 15 ani, iar acum sunt total pe dos și mă urăsc pentru asta. Nici măcar nu știam că mă urăsc. Știu că sună ciudat, dar nu societatea e problema mea, ci iluzile pe care le aveam la 15 ani, mă lupt cu mine pentru niște dorințe puse acum șase ani. Versiunea mea de 21 de ani mă acceptă așa cum sunt, dar cea de 15 ani nu, pentru că ea visa că va fi iubi un singur băiat toată viața ei și nu e exact ceea ce fac acum, ea visa la o casă plină de plozi – acum nu prea mai vreau copii, ea se visa studentă la litere sau arte, ea ar fi avut un roman scris până acum și ar fi trăit din artă. Ea voia atât de multe, ea era atât de inocentă, atât de fragilă – am fost geloasă pe copilă care are tot ce aveam eu acum 6 ani fără să realizez că, de fapt sunt mult mai bine acum.

Azi, datorită atacului meu de panică, am realizat că dorința aceasta a mea de a fi mai inocentă, mai fragilă și mai delicată e o porcărie.  Când o femeie e inocentă, fragilă și delicată strigă după un erou, iar eu pot să am grijă singură de mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s