Stare #22

ren-qingtao-42578

Mă holbez la cactusul meu de câteva minute bune, nu am nimic în minte, cel puțin nimic precis, dar mă simt de parcă pielea pe care o am nu e a mea. Vreau acasă, dar nu prea. Mă simt mai homeless decât cei cu adevărat homeless. Inima mea a fost în locul acesta cu mult timp înaintea mea, îi place aici pentru că și-a găsit propria ei cale. Cum rămâne cu tot ce-am lăsat în urmă? – sincer, îmi e foarte dor de labradorul meu adorabil și de cactușii mei. Aici am doar un cactus. Am avut trei, dar cactusul numit după BFF s-a uscat la fel și preferatul meu, cel numit după A. Prieteni? – nu cred că le pasă cu adevărat ce fac sau ce simt sau poate sunt eu paranoică. Familie? – suntem mai apropiați ca niciodată. Să te maturizezi doare, viața te forțează să renunți la mulți oameni care au însemnat enorm pentru tine, să renunți la idea pe care ți-o făcusei despre cum ar trebui să fie viața ta, să renunți la câteva seriale pentru că nu mai ai timp de toate și, mai ales, să renunți la somnul de dimineață. Uneori mă uit la copiii de generală care trec printre blocuri și îmi vine să strig la ei: Dormiți cât încă mai puteți! Nu știu cine a inventat prostia aia de vorbă pe care toți o dau replică când te sună și tu dormi, „ o viață ai și pe aia o dormi”. Bă băiatule, somnul e sublim. Nu o să înțeleg niciodată de ce refuzam să dorm în copilărie. De ce preferam să mă joc când puteam să dorm? – copil mic, fraier și neștiutor.

Îmi iubesc blogul. Iubesc să scriu. Iubesc să mă vait în aceste stări minunate. Când îmi scriu stările aici și mai primesc câte un comentariu chiar simt că îi pasă cuiva. Asta e chestia cu blogul, oamenii de pe wordpress nu mă cunosc personal, dar sunt mult mai sinceri decât cei care  spun că mă cunosc. Rudele, colegii, foștii colegi, prieteni vechi și o tonă de prieteni ipocriți, chiar și prietenii destul de apropiați îmi citesc poveștile și le fac despre ei. E distractiv. Nimeni nu știe de fapt cine sunt, ce fac, cu cine mai vorbesc sau nu, dacă am o relație sau nu. Cei care presupun tot felul de lucruri, în loc să mă întrebe direct,  devin oamenii pe care îi evit. E foarte simplu. Așa se întâmplă când propria ta persoană îți e de ajuns ca să fii fericită, renunți la tot ce devine o povară. Am regula asta: dacă nu observă că îi eviți, ai făcut ce trebuia.  Aș fi vrut să am o viață atât de tumultoasă precum articolele pe care le scriu, dar  tot ce fac e să merg la facultate, să dau scroll pe instagram, să caute rețete vegetariene, să citesc cărți, să vad seriale, să ascult muzică super bună sau super proastă ( no in between), să îmi rearanjez playlist-urile în funcție de sentimente over and over again și să inventez tot felul de ipoteze care nu se vor întâmpla niciodată. Foarte rar mai merg la un party și las alcoolul să mi se urce la cap. Ohh, am uitat, când am timp fac voluntariat.

Urăsc oamenii care mă critică pentru că le spun verde în față care e problema. Ohh, serios? Sinceritatea e o crimă? Ce te deranjează cu adevărat? – că mi-am dat seama care sunt frustările tale? – că știu cu cine te culci? – că știu ce simți și pentru cine? – că am observat cantitatea imensă de minciuni pe care o spui? – că observ felul în care te crezi cel mai inteligent/ă din cameră deși nu ești? (și chiar dacă erai, mai ușor cu aroganța)

Urăsc și mai mult oamenii care mă fac să mă simt prost pentru că sunt prea mult pentru ei. Ce vrei să fac? – să-mi cer iertare pentru că tu ai o capacitate de înțelegere limitată? Nu pot! Sau oamenii care constant îmi spun că ar trebui să fiu mai docilă. Probabilitățile ca eu să devin easy breezy sunt la fel de mari ca cele ale apocalipsei, teoretic Terra ar putea în orice moment să crape în două, teoretic… Sau tipii care devin enervați de faptul că nu-mi pasă ce vor ei de la mine.  Sau oamenii nesimțiți. Sau oamenii care nu înțeleg natura. Sau oamenii care îmi pun întrebări când eu am căștile puse. Sau oamenii care presupun că mă cunosc. Ce te face să crezi că mă cunoști? Mă rog, urăsc oamenii în general.

Am pe perete scris un citat „ Be who you needed when you were younger”. Ei bine, eu am avut nevoie de cineva care să mă pună pe primul loc, care să mă iubească, care să mă respecte și asta am devenit pentru mine.  Uneori mi se întâmplă să uit și îi las pe cei din jur să mă doboare.

Cum ziceam, nu am nimic clar în minte. Pur și simplu mă uitam la cactusul meu.

 

Anunțuri

4 gânduri despre „Stare #22

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s