Stare #29

18119327_1488520207827747_3271411293160706228_n

Am ajuns la concluzia că tot ce își doresc oamenii cu adevărat de la viață este să aibă pe cineva care îi acceptă așa cum sunt, care nu renunță la ei atunci când vântul bate prea tare.

L-aș fi putut iubi pe A. atât de mult dacă m-ar fi lăsat. Îl vreau. Îl plac. Îl respect. Îl admir. Îl ascult. E singura persoană căreia i-am făcut cunoștință cu demonii mei. Mă inspiră și mă simt comod în preajma lui în același timp. Vreau să-i spun fiecare lucru mărunt și urăsc faptul că trebuie să mă abțin. Mă face o persoană mai bună. De fiecare dată când mă apropii de el, mă îndepărtează. De fiecare dată când se apropie de mine, îl îndepărtez. Nu mai știu ce știu și ce nu știu. Nu sunt cea mai bună prietenă a lui, deși el e al meu. Cum renunți la ceva ce n-ai avut niciodată? Uneori simt cum gândește tot ce e mai rău despre mine, cum mă urăște și e vina mea, nu trebuia să-i spun toate acele lucruri oribile despre mine. Mdaa, dragostea neîmpărtășită doare. Dacă știu asta, de ce mă întorc mereu după mai mult? De ce am sperat la mai mult atâta timp? Singurul motiv pentru care îl urăsc este faptul că m-a făcut să sper că voi fi iubită așa dificilă cum sunt.

De ce rămânem în prietenii care nu ne mai ajută să creștem ca persoane? De ce intrăm în relații dacă știm că nu o vom iubi pe cealaltă persoană niciodată? De ce ne îndrăgostim de ceea ce nu putem avea? De ce îndepărtăm oamenii pe care îi iubim cel mai mult? De ce aveam așteptări atât de mari de la oameni? De ce îl romantizăm de fostul/fosta? EXISTĂ UN MOTIV PENTRU CARE NU A MERS RELAȚIA! De ce fac eu toate aceste lucruri?

Le-am spus adevărul despre mine celor două persoane care înseamnă cel mai mult pentru mine pe această lume. Acum sunt paranoică. Dacă le e silă de mine? Dacă mă urăsc? Sau și mai rău, decă le e milă de mine? N-am căutat înțelegere, am vrut doar să nu mai joc un rol în preajma lor. Mdaa, nu s-a întâmplat. Încă îl joc, se numește: SUNT BINE. Nu sunt bine, vreau să fiu iubită. Am vrut să renunț la tot atât de mult, când am realizat că nimeni nu va lupta în locul meu, mi-am șters lacrimile, am uitat că mi-am deschis sufletul în fața lor și mi-am pus armura la loc. Poate chiar sunt de piată. Tot ce îmi doream de la ei era să-mi dea putere să continui, am găsit-o tot în mine însumi. Sunt atât de sigură. Cu toții suntem. Când am vrut să plec din viața lor niciunul din ei nu m-a oprit, aș fi vrut să mă oprească, acum știu că prezența mea nu contează. Și, totuși, am rămas.

Unii oameni nu află niciodată ce e durerea adevărată. Îmi pare atât de rău pentru ei. Durerea adevărată te face să vezi oamenii în adevăratele lor culori. O să iau o pauză. O să-mi joc rolul în continuare și niciodată n-am să mai spun povestea mea nimănui pentru că adevărul este că nimănui nu-i pasă. O să caut putere doar în mine. O să mă consolez singură. O să mă aleg pe mine. O să mă iubesc pe mine. O să fiu cea mai bună prietenă a mea.

Anunțuri

2 gânduri despre „Stare #29

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s