Jurnalul băiatului cu ochii verzi (ep.1)

liam-90210-bed

De fiecare dată când mă trezesc din somn și văd părul blond al iubitei mele mă gândesc la Lara, părul ei era castaniu cu nuanțe de blond și mirosea a levănțică sau a miere.  Au trecut doi ani, mă întreb când am s-o uit? Port o vină invincibilă pe umeri, am fi putut avea totul, eu aș fi putut avea totul, de ce am ruinat tot ceea ce construisem? Mă întreb dacă toți bărbații își dau seama prea târziu ce-au pierdut, poate e doar cazul meu, poate Lara arată din ce în ce mai bine ca să mă facă să regret. Ahh! Felul în care râde de parcă n-am înseamnat nimic pentru ea mă ucide. De câte ori o văd încerc să o fac să mă privească în ochi, nu izbutesc, mă privește de parcă aș fi un perete. Nu are rost să-mi cer iertare printr-un mesaj, m-a blocat pe toate rețelele de socializare și nu răspunde la numere de telefon străine. E o regulă a ei pe care mereu am găsit-o absurdă, dacă e ceva urgent? Am auzit că încă scrie despre mine, băiatul ei cu ochii verzi.  Eu n-am numit-o niciodată fata mea cu ochii verzi, deși e primul lucru pe care îl observi la ea, ochii ei de culoarea smaraldului. Îmi amintesc ziua când am văzut-o pentru prima oară. 15 iulie 2011. Purta tocuri și o rochie de culoarea negru cu buline, părea tăcută, ba chiar un pic supărată, purta ceasul pe mâna dreaptă la fel ca mine și spre deosebire de toate celelalte fete ea nu purta lac colorat pe unghii sau gene false, din contră, era cât de poate de ștearsă și, totuși, când a întors capul spre mine ochii ei m-au orbit. Dintr-o dată am simțit că sunt gol. Nu am știut atunci că superputerea ei era aceea de a dezbrăca sufletele oamenilor.  Cel mai ciudat lucru este că am revăzut-o la doar câteva luni însă n-am recunoscut-o, abia după trei ani de flirt și tachinări am aflat că erau una și aceiași persoană, stăteam liniștiți pe pervazul geamurilor de la parterul liceului când ea a început să-mi povestească cum s-a îndrăgostit de mine. Patru lucruri i-au atras atenția atunci când m-a văzut prima oară, părul blond, pantalonii crem (tatăl ei obișnuia să poarte pantaloni la fel când era tânăr), ceasul de pe mâna dreaptă și ochii verzi, însă nu acela a fost momentul când s-a îndrăgostit de mine, ci cel în care m-a văzut fumând în spatele liceului pentru prima oară.  A zis că fumez ca nimeni altcineva, lacom și obsesiv, de parcă viața mea avea să se sfârșească odată cu țigara.  Cred că a fost bucuroasă când a realizat că o sărutam tot atât de lacom și obsesiv precum fumam acele țigări. Eu însă nu-mi amintesc când m-am îndrăgostit de ea,  cred că în realitate m-am îndrăgostit de două ori de aceiași persoană, când am văzut-o prima oară și când, din greșeală, am zărit-o desenând în spatele școlii generale, arăta de parcă era ruptă de această lume. Avea acest prost obicei de a sta pe jos în cele mai mizerabile locuri ca să deseneze. Avea blocuri întregi schițate cu zâmbetul, ochii sau mâinile mele. Vedea atât de multe lucruri în mine pe care eu nu le puteam nici măcar bănui, nici acum nu le bănuiesc. Ultimul lucru pe care mi l-a zis a fost: „mi-aș fi dorit să ies din viața ta cu mai multă grație, am făcut prea mult deranj.” Cuvântul deranj e prea puțin pentru a descrie ce-a lăsat în urma ei, haos s-ar potrivi mult mai bine.

Vocea Dianei m-a adus din nou în prezent, o priveam  încruntat, m-a întrebat ce s-a întâmplat și i-am spus cu  tristețe că nu mi-au plăcut blondele niciodată.

Efectele durerii

cbf240f0f6162d8f78c0f3c72ce8bb2c

Durerea te face o persoană mai dificilă, mai aspră,  mai rece, mai cinică.  Nimic nu te mai impresionează,  nici măcar moartea. Ai trecut prin lucruri pe care majoritatea oamenilor nici nu le bănuiesc.  Ai îndepărtat pe toată lumea din jurul tău.  Parcă nimeni nu îți e de ajuns.  Nu vrei să vorbești despre lucruri irelevante. Nu-ți pasă de modă sau trenduri.  Pari rău când spui adevărul.  Durerea te face mai puternic. Durerea te face mai singuratic. Durerea te face mai greu de iubit. Ai din ce în ce mai puțini prieteni. Îi respecți mai mult pe cei care sunt tăcuți.  Vezi prin oameni și le simți intențiile. Ai construit ziduri în jurul tău pe care nimeni nu pare a izbuti să le cațăre, însă în sufletul tău există o mică rază de speranță, poate într-o zi cineva va reuși. Durerea te face neînțeles. Durerea te face să înțelegi că iubirea e un cuțit cu două tăișuri. Durerea te face să fii conștient într-o lume amorțită.

Iartă-mă!

a0ba8614cac3f82df4018ce581f41000

M-am gândit la tine cam mult în ultima vreme. Ești singurul om care poate spune că m-a cunoscut. De câte ori închid ochii îi văd pe ai tăi. Ohh, toată durerea noastră! O simplă noapte din mijlocul lunii octombrie ne-a schimbat pentru totdeauna. Tu trebuia să mă crezi! Eu n-ar fi trebuit niciodată să mă trezesc în patul altcuiva în dimineața zilei tale de naștere. Ultima zi din octombrie. Era atât de frig în Bistrița. Am simțit că-mi beau propriul sânge când am gustat din cafeaua pe care acel tip mi-o făcuse a doua zi dimineață. Tu nu m-ai înșelat pe mine, nu cu adevărat, poate ar fi trebuit să petreci mai mult timp cu mine și mai puțin plănuind răzbunări împotriva tuturor celor care te trădaserău. De ce n-a fost iubirea mea suficient pentru tine? Nu am înțeles niciodată pe deplin paranoia ta. Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să mă lași dincolo de zidurile tale și când, în sfârșit, m-ai permis să trec dincolo de ele, m-am pierdut într-un labirint al groazei creat de tine pentru tine. Am fugit atât de mult prin el încercând să găsesc acel băiețel terifiat care avea nevoie de mine, dar am eșuat. Iartă-mă! Nimeni nu fumează la fel ca tine, lacom și obsesiv, de parcă viața ta se va sfârși odată cu țigara. Toată pasiunea pe care oamenii o văd în mine am luat-o de la tine. Toată forța pe care oamenii o văd în tine ai luat-o de la mine.  Acum realizez că eu pentru tine am însemnat atât de mult, voiai o casă, doi copii și un câine, când mă priveai pe mine sperai la familia perfectă pe care n-ai avut-o, dar eu eram prea tânără, încă sunt.

Nu cred că te voi ierta vreodată pentru că nu m-ai crezut.

Nu cred că mă vei ierta vreodată pentru cadoul pe care ți l-am făcut și, mai ales, pentru că ți-am tăiat aripile când tu abia învățai să zbori.

Iubirea ta m-a schimbat. M-a maturizat. M-a adus mai aproape de femeia care vreau să fiu. Văd lumea în alte culori. N-aș fi putut să cer mai mult de atât. Nu cred că întâlnim prea mulți oameni care să aibă un asemenea impact în viața noastră.

Știu că amândoi vom iubi pe altcineva cândva, însă nu cred că voi mai putea vreodată să simt ce-am simțit pentru tine. E greu de explicat, probabil că tu ești singurul care înțelege.

Oricum ar fi povestea noastră, tu iartă-mă, nu pentru că te rog eu, ci pentru că ai nevoie de acest lucru mai mult decât mine.

Stare #30 a.k.a ultima stare

tyspfkmm7g-ricardo-viana

Nu știu cum mă simt legat de ultima mea stare, știu doar că atâta timp cât îmi voi permite mie să scriu aceste stări nu voi mai scrie nimic din ceea ce vreau să scriu, e mai ușor să mă vait direct decât să îmi ascund frustrările în metafore. Plus că am vaga impresie că invit oamenii în viața mea și nu prea mă descurc cu acest lucru. Mă expun prea mult. Cum rămâne cu misterul?

Adevărul este că le scriam pentru că nu prea am cu cine să vorbesc despre lucrurile care chiar contează pentru mine. Ei zic că sunt acolo pentru mine, dar când încep să mă vait devin prea dramatică și îmi e frică să nu-mi rămână ochii blocați în timp ce îi dau peste cap.

Nu contează ce-a făcut R. sau ce va face A. sau cum m-am despărțit de Mcdreamy (se pune drept relație?). Le dau bărbaților prea mult credit. Ohh, alege-mă pe mine! Ohh, nu prea îmi pasă! Îmi place să fiu singură.

Tânjesc după niște conversații puternice despre ceva care înseamnă ceva. Îmi place Jazz-ul și Blues. Am încercat să ascult rap, nu e chestia mea. Sunt un suflet vechi. Îmi plac cărțile vechi de care nu a auzit nimeni și nu-mi pasă de cartea aia Căutând-o pe Alaska, nu mă atrage indiferent cât de bine ar fi văzută. Îmi place muzica veche, îmi plac oamenii bătrâni, plini de înțelepciune. Urăsc arta contemporană. Urăsc Photoshop-ul și desenele grafice. Prietenii mei nu sunt de ajuns pentru mine fiindcă nu pot vorbi despre ceea ce eu iubesc cu adevărat. Nu-mi pasă de modă și trenduri și urăsc sarcasmul folosit absolut oricând. I mean, seriously? De ce se folosește sarcasmul în orice? Cum rămâne cu o conversație profundă? Nu vreau să fiu hipsteriță sau orice e cool zilele acestea. Vreau să vorbesc despre durere, război, intenții, psihologie, sufletul uman, mitologia greacă. Aproape niciuna dintre conversațiile mele nu înseamnă nimic.

Vă mulțumesc pentru toate răspunsurile sincere, a însemnat mult pentru mine, mi-au fost foarte utile.

 

Stare #29

18119327_1488520207827747_3271411293160706228_n

Am ajuns la concluzia că tot ce își doresc oamenii cu adevărat de la viață este să aibă pe cineva care îi acceptă așa cum sunt, care nu renunță la ei atunci când vântul bate prea tare.

L-aș fi putut iubi pe A. atât de mult dacă m-ar fi lăsat. Îl vreau. Îl plac. Îl respect. Îl admir. Îl ascult. E singura persoană căreia i-am făcut cunoștință cu demonii mei. Mă inspiră și mă simt comod în preajma lui în același timp. Vreau să-i spun fiecare lucru mărunt și urăsc faptul că trebuie să mă abțin. Mă face o persoană mai bună. De fiecare dată când mă apropii de el, mă îndepărtează. De fiecare dată când se apropie de mine, îl îndepărtez. Nu mai știu ce știu și ce nu știu. Nu sunt cea mai bună prietenă a lui, deși el e al meu. Cum renunți la ceva ce n-ai avut niciodată? Uneori simt cum gândește tot ce e mai rău despre mine, cum mă urăște și e vina mea, nu trebuia să-i spun toate acele lucruri oribile despre mine. Mdaa, dragostea neîmpărtășită doare. Dacă știu asta, de ce mă întorc mereu după mai mult? De ce am sperat la mai mult atâta timp? Singurul motiv pentru care îl urăsc este faptul că m-a făcut să sper că voi fi iubită așa dificilă cum sunt.

De ce rămânem în prietenii care nu ne mai ajută să creștem ca persoane? De ce intrăm în relații dacă știm că nu o vom iubi pe cealaltă persoană niciodată? De ce ne îndrăgostim de ceea ce nu putem avea? De ce îndepărtăm oamenii pe care îi iubim cel mai mult? De ce aveam așteptări atât de mari de la oameni? De ce îl romantizăm de fostul/fosta? EXISTĂ UN MOTIV PENTRU CARE NU A MERS RELAȚIA! De ce fac eu toate aceste lucruri?

Le-am spus adevărul despre mine celor două persoane care înseamnă cel mai mult pentru mine pe această lume. Acum sunt paranoică. Dacă le e silă de mine? Dacă mă urăsc? Sau și mai rău, decă le e milă de mine? N-am căutat înțelegere, am vrut doar să nu mai joc un rol în preajma lor. Mdaa, nu s-a întâmplat. Încă îl joc, se numește: SUNT BINE. Nu sunt bine, vreau să fiu iubită. Am vrut să renunț la tot atât de mult, când am realizat că nimeni nu va lupta în locul meu, mi-am șters lacrimile, am uitat că mi-am deschis sufletul în fața lor și mi-am pus armura la loc. Poate chiar sunt de piată. Tot ce îmi doream de la ei era să-mi dea putere să continui, am găsit-o tot în mine însumi. Sunt atât de sigură. Cu toții suntem. Când am vrut să plec din viața lor niciunul din ei nu m-a oprit, aș fi vrut să mă oprească, acum știu că prezența mea nu contează. Și, totuși, am rămas.

Unii oameni nu află niciodată ce e durerea adevărată. Îmi pare atât de rău pentru ei. Durerea adevărată te face să vezi oamenii în adevăratele lor culori. O să iau o pauză. O să-mi joc rolul în continuare și niciodată n-am să mai spun povestea mea nimănui pentru că adevărul este că nimănui nu-i pasă. O să caut putere doar în mine. O să mă consolez singură. O să mă aleg pe mine. O să mă iubesc pe mine. O să fiu cea mai bună prietenă a mea.

Metamorfoză (2)

18951302_1177482839065161_1036094729915047171_n

Mă aflu undeva la mijloc. Nu sunt tocmai femeie, dar nici tocmai o copilă. Britney Spears are o melodie care descrie exact felul în care mă simt acum. Am experimentat suficient de mult cât să  pot scrie ceva calitativ, dar nu suficient cât să transmit ințelepciune. Am greșit suficient cât să știu că cel mai mult în viață regreți lucrurile pe care nu le-ai făcut, dar regret multe lucruri pe care le-am făcut oricum.  Sala cu sertare e plină de apă și eu nu pot respira. Mă sufoc. Nu știu cât timp o să mai pot înota în vârtejul introspecției. Simt că mă vait prea mult. Toți prietenii mei mi-au întors spatele, iar eu sunt ca o stâncă, rece și de neclintit. Îi privesc plecând unul câte unul. Oare sunt o persoană bună? Dacă aș putea da timpul înapoi probabil n-aș mai acorda atât de multe șanse oamenilor din jur.

Mereu am crezut că Iadul e ceva ce cari în sufletul tău toată viața, nu un loc unde te duci după ce mori. E la fel  și cu Raiul. În ultima vrea Îl simt pe Dumnezeu. Însă pentru mine Dumnezeu e Universul. Cred în praf de stele. Ascult aceste balade despre Dumnezeu și credință, sunt incredibile. E atât de bine să crezi în ceva. Gândul că doar eu îmi controlez soarta mă sperie.

Am în minte ochii lui verzi și felul în care se înroșeau când plângea. Ating urmele lăsate de curea de piele pe spatele lui. Port durerea lui cu mine tot timpul, îmi face sufletul de plumb. Uneori plâng pentru că îmi amintesc cum plângea el până rămânea fără aer în brațele mele. Nu cred că aș putea vreodată să spun că îmi e un străin, m-a lăsat să-i ating sufletul și să iubesc  tot ceea ce își imagina că nimeni nu va putea iubi la el. Doamne, aș vrea să iubească toată lumea așa cum l-am iubit eu pe el! Ne-am schimbat viața unul altuia. Chiar cred în suflete pereche. Suntem făcuți din aceiași stea. Nu cred că  ne vom mai vorbi vreodată, însă știu că dacă ar păți ceva m-aș simți de parcă cineva mă arde de vie.

 Iadul meu e un loc pe care n-aș vrea să-l cunoască nimeni niciodată. Sper că nimeni nu țipă în somn ca mine. Sunt o supraviețuitoare. Sunt o războinică. Sunt o aproape o femeie. Am îndurat mai multă durere decât își pot alții imagina. Uneori mă întreb cum pot fi atât de puternică? Apoi strâng lănțișorul de la el în mână și mă întreb cum poate fi el atât de puternic? Mi-ar fi plăcut să știu că două suflete distruse nu se pot repara unul pe altul. Aș vrea să ne iertăm unul pe altul într-o zi pentru asta.

Galben e culoarea care mă reprezintă. Plumbul e metalul sufletului meu. Mirosul de solvenți e mirosul meu trupului meu. Fantezia, pe care o îndrăgesc atât de mult, nu e doar o poveste, e un fel de a descrie sufletul uman. Îmi e dor de felul în care eram cu cea mai bună prietenă a mea înainte să ne îndrăgostim pentru prima oară, noi două împotriva lumii sau poate îmi e dor doar de ea.

Intuiția mea îmi spune să fug și o să fug. De fapt, ea îmi spune multe despre multe și o voi asculta de această dată. Dacă eu am sentimentul că cineva e invidios pe mine, de ce aleg să nu-l ascult? Dacă eu am impresia că cineva mă iubește deși această persoană neagă, de ce îmi zic mie că sunt nebună? Dacă eu simt că unii oameni simt nevoia să îmi arate că ei sunt mai deștepți ca mine, de ce fac pe proasta ca să se simtă ei bine? Dacă alții se simt insuficienți din cauza mea, nu înseamnă că e vina mea, eu sunt, fac și am trăit mai mult decât alții.

Mai am câteva trepte și o să devin un fluture galben cu pete cenușii ca plumbul.

Stare #28

20430142_1656783471007465_9220974312849147120_n

O prietenă bună mi-a zis că o fac să o simtă insuficientă și nu-mi venea să cred, nu realizasem că fac acest lucru și mi-aș fi dorit să-mi fi spus ca să pot remedia situația, ca să-i explic cine sunt și că nu fac intenționat. Cum era să știu dacă nu mi-a zis ce simte?Niciodată nu mi-am dorit să fiu așa cu ea, e o prietenă bună.

L-am întrebat pe A. dacă chiar fac acest lucru și el zis că sunt dificilă, ceea ce e adevărat. Sunt dificilă pentru că sunt încăpățânată. Sunt două atribute direct proporționale.

L-am întrebat pe Mcdreamy de ce îmi e atât de greu să relaționez cu oamenii din jur. El m-a sunat îngrijorat, credea că a greșit cu ceva, am râs un pic și i-am explicat care e problema. Apoi mi-a răspuns: Nu știu, tu ești puternică și știi asta, ești foarte rece, ești destul de matură și foarte realistă, aș zice un pic cinică,  îți dai ochii peste cap destul de des și, cel mai important, observi chestiile mici gen când și de ce cineva îți dă like-uri sau inimioare, seen-uri, gesturi, tonul vocii, atingeri, priviri, atitudinea, intenția sau invindia și nu e plăcut pentru majoritatea oamenilor pentru că le arăți  cât de c***t sunt și îi deranjează. Tu știi lucrurile pe care ei nu vor să le știe nimeni. L-am întrebat imediat după dacă sunt pasiv agresivă și dacă îl fac să se simtă insuficient, iar el mi-a zis: Nu ești pasiv agresivă, eu sunt pasiv agresiv, tu ești doar agresivă. De exemplu, mi-ai dat block pentru că nu-ți mai dădeam seen la poveste = agresivă, dacă în loc de asta ai fi ales să te prefaci de parcă nimic nu s-a întâmplat dar să îți schimbi atitudinea față de mine = pasiv agresivă. Nu mă faci să mă simt insuficient, cred că depinde de la o persoană la alta, felul în care îi faci pe alții să se simtă nu e neapărat despre tine, ci mai mult despre ei.

Am întrebat un alt prieten și el mi-a spus că nu contează ce cred alții despre mine, contează ce cred eu despre mine. Are dreptate.

20264762_1644838715535274_351924479482351770_n

 În liceu colegele mele minunate aruncau cu hârtie făcută ghemotoc în mine, uneori cu pixuri, îmi ascundeau  ghiozdanul, mă jigneau și niciodată nu am crezut că problema e la mine  și nici nu mi-a păsat vreodată că toată lumea mă urăște. Eram mai înțeleaptă cândva, ar trebui să revin asupra acelui fel de a gândi.

Da, sunt dificilă. Da, scot tot ce e mai rău din oameni pentru că doar atunci când îți cunoști demonii și îi accepți, poți spune că te cunoști și te iubești pe tine însuți. Da, sunt rece. Da, sunt cinică (și tu ai fi dacă ai fi trecut prin ce-am trecut eu, lumea acesta e un loc de nasol). Da, observ lucrurile mici și atitudinea pe care cineva o are față de mine, mereu am dreptate când vine vorba de astfel de lucruri, gen dacă cineva atinge picioarele altcuiva pe sub masă ori de câte ori se nimeresc la aceiași masă, acel cineva place pe acel altcineva și nimeni și nimic n-o să mă convingă că nu e așa.  I mean, serios? – e atât de evident!!! Da, nu tolerez mai nimic nimănui, nu suport scuzele și pretextele. Da, nu-mi plac oamenii care par mereu drăguți, pur și simplu oamenii nu pot fi atât de drăguți cu alți oameni doar de dragul de a fi, ascund ceva. Da, urăsc oamenii care se cred superiori, adică ești vreun mutant cu superputeri și nu știu eu? Nu, nu ești! Taci din gură, ipocritule! Da, dacă ești plin de abureli, o să-ți spun în față și n-o să fiu drăguță când o voi face. Toată lumea ascunde ceva. Toată lumea minte. Da, cer multe de la cei din jur, dar ofer la fel de multe. Da, mă plictisesc repede. Da, nu-mi pasă ce muzică asculți, ce filme vezi, ce cărți citești – nu asta contează la un om și gusturile nu se discută. Da, sunt sensibilă. Da, mă izolez când sunt rănită. Sunt toate aceste lucruri și nu-mi mai pasă. Sunt incredibilă, doar că nu toți ajung să mă vadă vulnerabilă pentru că nu toți merită. Nu o să mă mai stresez pentru cei care nu-mi spun ce simt cu adevărat, nu pot să le citesc mintea. Oricum cine mă cunoaște știe că dacă îmi spui ce te deranjează la mine să încetez să mai fac acel ceva.

Deci, dacă îi fac pe cei din jur să se simtă prost și nu știu, asta e, fuck it, nu o să mă mai simt vinovată. N-o să mai țin pe nimeni cu forța lângă mine, cine mă place bine, cine nu iar bine.