Inelele lui Saturn. Capitolul I (part.2)

17342857_1108970599249719_7098074273439129350_n

Capitolul 1

Visul

Partea a II-a

Era întuneric, cald și  mirosea a sânge. Se auzeau voci, apoi ecouri. Alexandru și-a dat seama că se afla într-o peșteră. A încercat să se ridice, dar nu putea, pământul îl ținea captiv – de parcă forța gravitațională crescuse. După minute întregi în care s-a luptat cu forța care-l ținea nemișcat, a renunțat, apoi a început să audă șoapte. CRONUS. Pământul îi vorbea. După ce șoaptele au rostit numele lui Cronus de câteva ori s-au oprit, iar forța ce-l lega de pământ a dispărut. Alexandru s-a ridicat brusc și a început să bâșbâie prin peșteră urmând mirosul de sânge, când mirosul a devenit insuportabil a realizat că nu era singur. Zeci de perechi de ochi îl priveau, o putea simți pe șirea spinării, era un fior atât de rece. Cineva a țipat: E FIUL LUI CRONUS! 

S-a trezit tușind, de parcă se îneca cu praf și sânge în același timp, era transpirat și agitat. Visase, din nou, ceva îngrozitor  dar nu-și aducea aminte ce anume. S-a ridicat nervos. De ce nu-și aducea aminte ce visa? A mers și a făcut un duș, arăta de parcă fusese la saună. A lăsat apa să curgă, și-a dat jos pantalonii scruți și maieul în care dormea, nu purta pijamale niciodată, a pus pastă de dinți pe periuță și a intrat în duș. Îi plăcea să simtă apa caldă căzându-i pe spate dar nu stătea niciodată prea mult în duș. După cinci minute a tras de ușa dușului și a privit aburul cum se imprăștie în baie, și-a pus un prosop oarecare în jurul taliei și a mers în camera lui.  A șters apa de pe corpul lui și s-a îmbrăcat în ceva comod, era sâmbătă, își descărcase câteva filme pe care voia să le vizioneze. Era singura lui pasiune. În realitate avea mai multe dar el nu le trece pe lista de pasiuni.  A mers în bucătărie, și-a pregătit micul dejun și o cafea, îi plăcea să mănânce în timp ce se uita la film. Când a pus farfuria pe birou, cărțile de la Iana i-au atras atenția – poate era o idee bună să încerce să le citească.  Odissea, Iliada ambele de Homer și un jurnal pe care nu scria nimic.  Nu  era jurnalul Ianei scrisul părea vechi, la fel și hârtia – arăta asemenea pergamentelor, pe a doua pagină scria Gorgoneion.  De unde avea Iana nu astfel de jurnal?

A deschis următoarea pagină a jurnalului și a dat peste un desen. O femie cu capul plin de șerpi – îi era atât de frică de șerpi. Era frumoasă, inspăimântătoare și urâtă în același timp.  Semăna cu Iana, forma feței, a ochilor, a buzelor. Acest desen era al Medusei, jurnalul era despre femeia care putea pietrifica oamenii cu privirea.

„Pământul mă cheamă. Pământul mă strigă. Oceanul mă vrea. Oceanul mă așteaptă. Surorile mele nu înțeleg. Frumusețea mi-a fost răpită. Șerpii nu-mi dau pace. Mă doare capul. Nu vreau să-i mai aud.  Îmi caut nemurirea. De ce doar eu sunt muritoare? De ce Sthenno și Euryale sunt nemuritoare?  Zei sunt nemiloși. O să-l aduc pe Cronus la viață, doar el merită să stăpânească acest pământ. M-au trasformat într-un monstru. Dragul meu  Poseidon. Ohh, cât îl iubeam! Aș fi vrut să ceară îndurare pentru mine. Aș fi vrut să lupte pentru mine. M-am căsătorit cu el cu prețul vieții. Aș fi preferat să mor. Nu mă pot privi. O să mă răzbun.”

 Cronus. Din nou el. Îi purta semnul pe braț. A închis jurnalul plin de frică. Nu voia să citească mai mult. Îi era frig și tot ce vedea erau șerpi.

 ***

Iana umbla în pantaloni scurți prin casă. Iubea zilele de sâmbătă și duminică în care putea umbla fără perucă sau lentile de contact. Îi plăceau foarte mult ochii ei, dar oamenii n-ar fi înțeles niciodată de ce arătau așa cum arătau, ar fi devenit un fel de cobai pentru curioșii care n-ar fi crezut niciodată ca miturile grecești erau cât se putea de reale iar era era o parte din ele. Se gândea la Alexandru. Oare ce făcea singur toată ziua? – Știa că el era îndrăgostit de ea, o putea citi pe chipul lui, ea nu avea cum să-l iubească niciodată, inima ei îi aparținea fiului lui Poseidon. Mama ei nu știa acest lucru, nimeni nu știa. Și el o iubea. Nu înțelesese niciodată dragostea la prima vedere, doar când l-a întâlnit pe el totul a căpătat sens, simțea că-l cunoștea dintr-o altă viață. El era singurul care o văzuse fără perucă sau lentile în afară de tatăl ei. Dintre toți pământenii? Dintre toți semizeii, dintre toți de ce a trebuit inima ei să-l aleagă tocmai pe el? Mama ei fusese blestemată din cauza iubirii ce i-o purtase lui Poseidon. De ce l-ar fi ales ea tocmai pe fiul lui? Percy.

Inelele lui Saturn. Capitolul I (part.1)

jeremy-thomas-88831

 PARTEA ÎNTÂI

Explozia unei supernove.

„Cronos nu s-ar fi ridicat dacă semizeii nu s-ar fi simțit abandonați de către părinții lor.”

– Ultimul Olimp, Rick Riordan

Capitolul 1

Visul

    Alexandru pășea cu grijă pe poșghițe mici cât o coală A4 uitându-se cum lava curge șiroaie sub picioarele lui, a privit spre cer și pentru o clipă i s-a părut că ninge, apoi a realizat că era cenușă. Se așternea în fața lui un peisaj apocaliptic, răurile fierbeau, cerul era grena, pământul se transforma în smoală amestecată cu lavă, munții se sfărâmau, ciorile zburau în cerc deasupra capului său. El ținea în mână o seceră iar pe brațul stâng, unde obișnuia să fie semnul lui din naștere, scria HAOS în greaca veche –  χάος. Avea puteri neobișnuite. Se simțea diferit.

S-a trezit gâfâind și era transpirat. S-a ridicat ușor în fund, apoi s-a dezvelit și s-a ridicat, nu mai știa ce visase, dar știa că fusese ceva urât pentru că el nu transpira aproape niciodată în somn. În timp ce își peria dinții se întreba dacă vreo fată avea să-i suporte respirația îngrozitoare pe care o avea dimineața, nici măcar el nu o suporta. A luat un tricou alb, o pereche de jeanși de culoarea negru, jacheta de blugi și tenișii prăfuiți, și-a prins părul blond într-o coadă buclată cu singurul elastic pe care îl avea. Azi avea să arate mai bine. Trebuia să arate mai bine, Iana știa cine este el, îl privise suficient cât să observe că are un semn din naștere.

Pășea neîncrezător pe aleea principală cu capul plecat. Ura liceul. Mereu a simțit că nu aparține acelui loc. Avea prieteni, nu foarte mulți, dar avea. Îi plăcea matematica și detesta să citească, încercase, însă se plictisea teribil. A ridicat capul când a auzit-o pe Iana râzând, azi avea șuvițe blonde și ochii verzi, purta o rochie grena, balerini de piele și dres negru. Cineva îi oferea o țigară, ea l-a refuzat pe acel tip apoi a devenit serioasă. L-a observat pe Alexandru trecând pe lângă ea, dar nu a schițat nici un gest. El se așteptase măcar să-i zâmbească. În acel moment și-ar fi dorit să-și fi luat pe el hanoracul cu glugă în loc de jacheta de blugi, ca să-și poată pune gluga pe cap.

S-a pus în banca lui. Al treilea pe al doilea rând de a geam.  Avea să fie o zi lungă.

După prima pauză Iana îl aștepta la ușa clasei lui.

  • Hei, Saturnius Mons!

Când a strigat la el, și-a scăpat pixul pe jos. Nu l-a mai ridicat, s-a dus direct spre ea cu o siguranță care nu-l caracteriza și a cărei surse nu o putea identifica. Toți colegii lui îl priveau curioși.

  • Hei!
  • Ai aflat din cine te tragi?
  • Ce? Ohh, da am citit puțin pe internet.
  • Procării! Mergi la bibliotecă.

Alexandru era reticent.

  • Eu nu citesc.
  • E imposibil!
  • Sunt destul de sigur că nu este.

În timp ce o privea culoarea ochilor ei se schimbase din nou.

  • Trebuie să citești, vino cu mine.

Iana l-a prins de mână și l-a târât după ea. Avea o cheie de la scările care ducea spre podul liceului. De ce avea o cheie? – Se întreba Alexandru. Cum de avea o cheie? A deschis lacătul, i-a făcut semn să urce, apoi cu grijă a închis la loc în urma lor. Scările erau cojite de vopsea și pline de praf, erau pânze de păianjen peste tot și întuneric. Ea strălucea. Nu într-un mod fosforeșcent, ci, mai de grabă,  într-un mod incandeșcent. Îi vedea perfect pielea palidă în tonuri reci, dar când se uita la mâinile lui abia vedea o umbră.

Podul era plin cu dulapuri și sertare. Iana s-a strecurat printre ele și l-a rugat să aștepte. S-a întors cu niște cărți, toate despre mitologia greacă, bănui Alexandru.

  • Asta e o bibliotecă?
  • Nu fi naiv. Normal că nu este, cărțile sunt ale mele, doar că petrec mult timp aici.
  • De ce?
  • Nimeni nu vine aici, e secretul meu.
  • Și ce te face să crezi că o să-ți țin secretul?
  • Semnul tău din naștere.

Se gândise că ar fi fost o idee bună să-i spună că visase ceva ce-l agitase deosebit de tare, dar nu mai știa ce, în cele din urmă s-a răzgândit. Podul era mult mai mare decât putea el să vadă, voia să știe mai multe despre, să vadă ce anume făcea Iana singură acolo înconjurată de praf și aer greu, dar îi era clar că ea nu avea să-l lase.

  • Azi dimineață, de ce ai refuzat acea țigară?
  • Nu am voie să fumez…
  • Niciun adoleșcent nu are voie, dar când ne-a oprit asta vreodată?
  • Tu ar trebui să fumezi, s-ar potrivi cu semnul tău din naștere.

Începea să urască acel semn. De fapt, avea sentimente amestecate în ceea ce-l privea. Se bucura enorm că Iana îl observase datorită lui, dar acum voia s-o intereseze și alte lucruri la el, nu decât atât. Poate nu era atât de interesant cum credea el.

***

Odată ajunsă acasă, Iana și-a dat jos lentilele de contact, apoi peruca. Avea o cameră plină cu peruci, oglinzi, farduri, haine și lentile de contact. S-a oprit în fața celei mai mari oglinzi și s-a privit atentă. Ce-ar fi crezut Alexandru dacă ar fi văzut că ochii ei arătau precum cei ai unui șarpe? Sau că părul ei arăta precum puful unui pui de găină. Nu era deloc atât de frumoasă precum lăsa ea să se vadă. A ieșit din dressing, a coborât scările și s-a îndreptat spre bucătărie. Locuia doar cu tatăl ei, mama ei nu avea cum să le fie alături. Șerpii nu ar fi lăsat-o. Nu-i lipsea nimic, poate doar iubirea unei mame, sau, mai bine zis, prezența unei mame. Acea o casă mare ceea ce-i displăcea. Avea grădină și bibliotecă.  Avea tot ce își dorea dar îi lipseau atât de multe. În frigider a găsit supă cremă de roșii și lapte, pe masă banane și mere, în dulap pâine. O altă zi când mânca prost. Îi invidia profund pe cei care se bucurau de mese copioase în familie.

Inelele lui Saturn. Prolog.

Untitled-42

Alexandru a fost întotdeauna un băiat bizar. Nu l-a deranjat niciodată, nu cu adevărat, apoi a întâlnit-o pe ea. Dintr-odată s-a simt ciudat. Tăcerea ei era mai absolută decât a lui, deși vorbea mult mai mult decât el. Avea ceva ce i se părea a fi încăpățânare, poate chiar orgoliu, dar nu era. Ochii ei i s-au părut verzi la început, apoi căprui, apoi, din nou verzi, apoi, din nou, căprui. Nu-i păsa prea mult de culoare, nu i s-a părut niciodată că ochii sunt mai frumoși sau mai atractivi dacă sunt o anumită culoare sau formă. Lui îi păsa de altceva. Voia să găsească rămășițele unei stele în iris și să se piardă întrebându-se a cărei stea sunt rămășițele respective. Ochii ei păreau a fi niște stele pe punctul de a exploda în supernove. De obicei îi era ușor să vadă ce se ascunde în sufletul unei persoane, pe al ei însă, nu-l putea descifra. Își imagina sufletul ei asemenea unui cub cu pereți făcuți din oglinzi, oricât încerca să vadă dincolo de ele nu reușea, își vedea doar propriul suflet dezgolit. Părul era și el la fel de schimbător. Uneori i se părea că e șaten închis, chiar brunet, alteori șaten deschis, alteori zărea șuvițe de blond, alteori șuvițe pământii, castanii sau chiar roșcate. Își purta părul zbârlit, tuns mediu,  o bătea neglijet pe umerii rotunzi. Lui mereu îi plăcuse părul lung, feminin, îngrijit. Pierdea minute bune privind-o cum își roade unghiile și se întreba cum poate cineva să fie plin de pasiune atunci când face un gest atât de urât precum rosul unghiilor. Voia să fie feminină, dar nu prea. Avea șolduri perfecte pentru pantaloni de stofă, picioare ideale pentru pantofi de lac, talie subțire și grațioasă pentru fuste cloșate, sâni nici prea mici, nici prea mari, perfecți pentru bluzițe albe de mătase desfăcute la primii trei nasturi neglijent. Și totuși, când se îmbrăca astfel nu-i plăcea, nu se potrivea cu felul ei schimbător de-a fi. Era populară, mereu acompaniată de cineva, mereu în prejma celor mai atractivi băieți, mereu râdea, mereu glumea. Avea o vagă bănuială că în sinea ei nu-i suporta pe niciunul dintre cei care erau suficient de norocoși încât să o audă râzând.

Într-o zi ploioasă – vremea lui preferată -,  când ochii ei erau cărpui,  părul plin de șuvițe pământii și unghiile date cu lac, s-a apropiat  fără rețineri de banca unde stătea el. Nu știa ce să facă, cum să se ascundă, îi era frică că observase cum o privește obsesiv zi de zi.

  • M-am tot uitat de tine. Acel simbol de pe brațul tău e cumva un semn din naștere?

Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut observa la el, singurul lucru pe care îl observase era semnul în formă de seceră de pe brațul său stâng?  Acel semn pe care îl ura atât de mult.

  • Da, este.
  • Este semnul lui Saturnius Mons.
  • Pardon, cine?
  • Saturnius Mons sau Cronus sau Shani.

Alexandru încă nu știa la cine se referea. O privea de parcă era un mic extraterestru cu capul supradimensionat.

  • A fost un zeu. Serios? Mă așteptam să știi asta…
  • Da?

Dar nu i-a mai răspuns. S-a ridicat și a plecat asemenea unui vârtej. O privea îndepărtându-se cu jind. Vorbise cu el. Știa cine este.

După ore, Alexandru a plecat direct acasă deși ar fi vrut să treacă pe la cinema ca să-și cumpere bilete pentru un film avanpremieră. Uitase de film, nu mai era important. Voia să afle mai multe despre acest zeu cu al cărui semn era marcat.  A mers mai repede decât obișnuia, și-a pus ambele bretele ale ghiozdanului pe umeri, în loc de una pentru că simțea că nu poate înainta.  Locuia într-o casă mică, plină de flori și plante suculente, avea o pisică și un pițigoi. S-a dus direct în camera lui, a trântit ghiozdanul pe pat, și-a dat jacheta jos și a apăsat pe butonul de start al calculatorului. Până să se aprindă, mama lui l-a chemat la masă, încă un lucru pe care îl uitase, mama lui era în concediu. Nu a avut ce face, a trebuit să meargă la masă. Fusese întotdeauna un copil sclifosit, nu mânca mărar și pătrunjel, usturoi sau ceapă, mâncăruri prea grase sau prea condimentate. Nu era foarte slab, dar era suficient cât să treacă neobservat. Mama lui gătise friptură de porc la cuptor cu piure de cartofi.  A ciugulit puțin, ca de obicei, s-a ridicat, și-a făcut o cafea și a plecat în camera lui cu nerăbdare. Avea o cameră destul de spațioasă când făcea curat – foarte rar – avea o mulțime de lucruri inutile. Cărțile  și multe alte accesorii de birou, inclusiv cana din care bea cafea, erau despre Harry-Potter. Avea o obsesie. Multe DVD-uri cu filmele lui preferate. Plăci vinyl. Pick-up. CD-uri cu muzică. Căști. Microfon. Boxe. Stație. Pereții, în schimb, erau simpli, de culoarea cărămizii – nu știa de ce, dar era singura culoare care-l liniștea. S-a așezat confortabil în scaunul de la birou și a deschis motorul de căutare google, a tastat rapid Cronus, celălalt nume nu și-l aducea aminte exact – era în latină.

Cronus – rege al titanilor și zeu al timpului. Și-a mâncat proprii copii de frică să nu fie detronat. A fost căsătorit cu Rhea, care atunci când s-a născut cel din urmă fiu al lor, Zeus,  l-a ascuns pe insula Creta, dându-i lui Cronus o piatră înfășată. Când Zeus a crescut l-a detronat. Semn: secera.

Iana avea dreptate.  Era semnul lui. A continuat să citească despre mitologia greacă. Auzise de Zeus, Atena, Poseidon,  Hera, Afrodita – normal, dar niciodată nu-l atrăseserău aceste mituri. I se părea un clișeu pe care toată lumea îl mânca pe pâine. Se făceau filme și desene despre semizei. Atâtea opere scrise despre ei. Picturi. Poezi. Piese de teatru. Nu înțelegea de ce omenirea se reîntorcea constant la aceleași valori. De ce omenirea avea nevoie cu disperare să creadă în ceva mai presus de ea însăși? Apoi, vinovat, a privit spre cana lui cu Harry Potter. Era la fel ca toată lumea, simțea nevoia să creadă în ceva fantastic, în ceva ce ar fi făcut lumea mai specială, mai atractivă.

A avut nevoie de patruzeci de minute să se gândească la nevoia umană de a crede în ceva, a analizat subiectul cât a putut de bine, apoi a renunțat și a deschis un joc video. În acea seară, a visat că este semizeu.