Stare #30 a.k.a ultima stare

tyspfkmm7g-ricardo-viana

Nu știu cum mă simt legat de ultima mea stare, știu doar că atâta timp cât îmi voi permite mie să scriu aceste stări nu voi mai scrie nimic din ceea ce vreau să scriu, e mai ușor să mă vait direct decât să îmi ascund frustrările în metafore. Plus că am vaga impresie că invit oamenii în viața mea și nu prea mă descurc cu acest lucru. Mă expun prea mult. Cum rămâne cu misterul?

Adevărul este că le scriam pentru că nu prea am cu cine să vorbesc despre lucrurile care chiar contează pentru mine. Ei zic că sunt acolo pentru mine, dar când încep să mă vait devin prea dramatică și îmi e frică să nu-mi rămână ochii blocați în timp ce îi dau peste cap.

Nu contează ce-a făcut R. sau ce va face A. sau cum m-am despărțit de Mcdreamy (se pune drept relație?). Le dau bărbaților prea mult credit. Ohh, alege-mă pe mine! Ohh, nu prea îmi pasă! Îmi place să fiu singură.

Tânjesc după niște conversații puternice despre ceva care înseamnă ceva. Îmi place Jazz-ul și Blues. Am încercat să ascult rap, nu e chestia mea. Sunt un suflet vechi. Îmi plac cărțile vechi de care nu a auzit nimeni și nu-mi pasă de cartea aia Căutând-o pe Alaska, nu mă atrage indiferent cât de bine ar fi văzută. Îmi place muzica veche, îmi plac oamenii bătrâni, plini de înțelepciune. Urăsc arta contemporană. Urăsc Photoshop-ul și desenele grafice. Prietenii mei nu sunt de ajuns pentru mine fiindcă nu pot vorbi despre ceea ce eu iubesc cu adevărat. Nu-mi pasă de modă și trenduri și urăsc sarcasmul folosit absolut oricând. I mean, seriously? De ce se folosește sarcasmul în orice? Cum rămâne cu o conversație profundă? Nu vreau să fiu hipsteriță sau orice e cool zilele acestea. Vreau să vorbesc despre durere, război, intenții, psihologie, sufletul uman, mitologia greacă. Aproape niciuna dintre conversațiile mele nu înseamnă nimic.

Vă mulțumesc pentru toate răspunsurile sincere, a însemnat mult pentru mine, mi-au fost foarte utile.

 

Stare #29

18119327_1488520207827747_3271411293160706228_n

Am ajuns la concluzia că tot ce își doresc oamenii cu adevărat de la viață este să aibă pe cineva care îi acceptă așa cum sunt, care nu renunță la ei atunci când vântul bate prea tare.

L-aș fi putut iubi pe A. atât de mult dacă m-ar fi lăsat. Îl vreau. Îl plac. Îl respect. Îl admir. Îl ascult. E singura persoană căreia i-am făcut cunoștință cu demonii mei. Mă inspiră și mă simt comod în preajma lui în același timp. Vreau să-i spun fiecare lucru mărunt și urăsc faptul că trebuie să mă abțin. Mă face o persoană mai bună. De fiecare dată când mă apropii de el, mă îndepărtează. De fiecare dată când se apropie de mine, îl îndepărtez. Nu mai știu ce știu și ce nu știu. Nu sunt cea mai bună prietenă a lui, deși el e al meu. Cum renunți la ceva ce n-ai avut niciodată? Uneori simt cum gândește tot ce e mai rău despre mine, cum mă urăște și e vina mea, nu trebuia să-i spun toate acele lucruri oribile despre mine. Mdaa, dragostea neîmpărtășită doare. Dacă știu asta, de ce mă întorc mereu după mai mult? De ce am sperat la mai mult atâta timp? Singurul motiv pentru care îl urăsc este faptul că m-a făcut să sper că voi fi iubită așa dificilă cum sunt.

De ce rămânem în prietenii care nu ne mai ajută să creștem ca persoane? De ce intrăm în relații dacă știm că nu o vom iubi pe cealaltă persoană niciodată? De ce ne îndrăgostim de ceea ce nu putem avea? De ce îndepărtăm oamenii pe care îi iubim cel mai mult? De ce aveam așteptări atât de mari de la oameni? De ce îl romantizăm de fostul/fosta? EXISTĂ UN MOTIV PENTRU CARE NU A MERS RELAȚIA! De ce fac eu toate aceste lucruri?

Le-am spus adevărul despre mine celor două persoane care înseamnă cel mai mult pentru mine pe această lume. Acum sunt paranoică. Dacă le e silă de mine? Dacă mă urăsc? Sau și mai rău, decă le e milă de mine? N-am căutat înțelegere, am vrut doar să nu mai joc un rol în preajma lor. Mdaa, nu s-a întâmplat. Încă îl joc, se numește: SUNT BINE. Nu sunt bine, vreau să fiu iubită. Am vrut să renunț la tot atât de mult, când am realizat că nimeni nu va lupta în locul meu, mi-am șters lacrimile, am uitat că mi-am deschis sufletul în fața lor și mi-am pus armura la loc. Poate chiar sunt de piată. Tot ce îmi doream de la ei era să-mi dea putere să continui, am găsit-o tot în mine însumi. Sunt atât de sigură. Cu toții suntem. Când am vrut să plec din viața lor niciunul din ei nu m-a oprit, aș fi vrut să mă oprească, acum știu că prezența mea nu contează. Și, totuși, am rămas.

Unii oameni nu află niciodată ce e durerea adevărată. Îmi pare atât de rău pentru ei. Durerea adevărată te face să vezi oamenii în adevăratele lor culori. O să iau o pauză. O să-mi joc rolul în continuare și niciodată n-am să mai spun povestea mea nimănui pentru că adevărul este că nimănui nu-i pasă. O să caut putere doar în mine. O să mă consolez singură. O să mă aleg pe mine. O să mă iubesc pe mine. O să fiu cea mai bună prietenă a mea.

Stare #28

20430142_1656783471007465_9220974312849147120_n

O prietenă bună mi-a zis că o fac să o simtă insuficientă și nu-mi venea să cred, nu realizasem că fac acest lucru și mi-aș fi dorit să-mi fi spus ca să pot remedia situația, ca să-i explic cine sunt și că nu fac intenționat. Cum era să știu dacă nu mi-a zis ce simte?Niciodată nu mi-am dorit să fiu așa cu ea, e o prietenă bună.

L-am întrebat pe A. dacă chiar fac acest lucru și el zis că sunt dificilă, ceea ce e adevărat. Sunt dificilă pentru că sunt încăpățânată. Sunt două atribute direct proporționale.

L-am întrebat pe Mcdreamy de ce îmi e atât de greu să relaționez cu oamenii din jur. El m-a sunat îngrijorat, credea că a greșit cu ceva, am râs un pic și i-am explicat care e problema. Apoi mi-a răspuns: Nu știu, tu ești puternică și știi asta, ești foarte rece, ești destul de matură și foarte realistă, aș zice un pic cinică,  îți dai ochii peste cap destul de des și, cel mai important, observi chestiile mici gen când și de ce cineva îți dă like-uri sau inimioare, seen-uri, gesturi, tonul vocii, atingeri, priviri, atitudinea, intenția sau invindia și nu e plăcut pentru majoritatea oamenilor pentru că le arăți  cât de c***t sunt și îi deranjează. Tu știi lucrurile pe care ei nu vor să le știe nimeni. L-am întrebat imediat după dacă sunt pasiv agresivă și dacă îl fac să se simtă insuficient, iar el mi-a zis: Nu ești pasiv agresivă, eu sunt pasiv agresiv, tu ești doar agresivă. De exemplu, mi-ai dat block pentru că nu-ți mai dădeam seen la poveste = agresivă, dacă în loc de asta ai fi ales să te prefaci de parcă nimic nu s-a întâmplat dar să îți schimbi atitudinea față de mine = pasiv agresivă. Nu mă faci să mă simt insuficient, cred că depinde de la o persoană la alta, felul în care îi faci pe alții să se simtă nu e neapărat despre tine, ci mai mult despre ei.

Am întrebat un alt prieten și el mi-a spus că nu contează ce cred alții despre mine, contează ce cred eu despre mine. Are dreptate.

20264762_1644838715535274_351924479482351770_n

 În liceu colegele mele minunate aruncau cu hârtie făcută ghemotoc în mine, uneori cu pixuri, îmi ascundeau  ghiozdanul, mă jigneau și niciodată nu am crezut că problema e la mine  și nici nu mi-a păsat vreodată că toată lumea mă urăște. Eram mai înțeleaptă cândva, ar trebui să revin asupra acelui fel de a gândi.

Da, sunt dificilă. Da, scot tot ce e mai rău din oameni pentru că doar atunci când îți cunoști demonii și îi accepți, poți spune că te cunoști și te iubești pe tine însuți. Da, sunt rece. Da, sunt cinică (și tu ai fi dacă ai fi trecut prin ce-am trecut eu, lumea acesta e un loc de nasol). Da, observ lucrurile mici și atitudinea pe care cineva o are față de mine, mereu am dreptate când vine vorba de astfel de lucruri, gen dacă cineva atinge picioarele altcuiva pe sub masă ori de câte ori se nimeresc la aceiași masă, acel cineva place pe acel altcineva și nimeni și nimic n-o să mă convingă că nu e așa.  I mean, serios? – e atât de evident!!! Da, nu tolerez mai nimic nimănui, nu suport scuzele și pretextele. Da, nu-mi plac oamenii care par mereu drăguți, pur și simplu oamenii nu pot fi atât de drăguți cu alți oameni doar de dragul de a fi, ascund ceva. Da, urăsc oamenii care se cred superiori, adică ești vreun mutant cu superputeri și nu știu eu? Nu, nu ești! Taci din gură, ipocritule! Da, dacă ești plin de abureli, o să-ți spun în față și n-o să fiu drăguță când o voi face. Toată lumea ascunde ceva. Toată lumea minte. Da, cer multe de la cei din jur, dar ofer la fel de multe. Da, mă plictisesc repede. Da, nu-mi pasă ce muzică asculți, ce filme vezi, ce cărți citești – nu asta contează la un om și gusturile nu se discută. Da, sunt sensibilă. Da, mă izolez când sunt rănită. Sunt toate aceste lucruri și nu-mi mai pasă. Sunt incredibilă, doar că nu toți ajung să mă vadă vulnerabilă pentru că nu toți merită. Nu o să mă mai stresez pentru cei care nu-mi spun ce simt cu adevărat, nu pot să le citesc mintea. Oricum cine mă cunoaște știe că dacă îmi spui ce te deranjează la mine să încetez să mai fac acel ceva.

Deci, dacă îi fac pe cei din jur să se simtă prost și nu știu, asta e, fuck it, nu o să mă mai simt vinovată. N-o să mai țin pe nimeni cu forța lângă mine, cine mă place bine, cine nu iar bine.

Stare #27

20229315_1213007015512743_168598184807011258_n

Mi-am făcut curat în viață. Unfriend. Unfollow. Știu că sună copilăros, dar nu e. E chiar sănătos. Mi se pare o absurditate să păstrezi o persoană pe care cândva o iubeai, dar care te-a jignit și te-a rănit la urmăriri pe rețelele tale de socializare doar din orgoliu. Eu îi blochez și trec peste frumușel, fără orgoliu, fără alte complicații. Când primesc seen de câteva ori la rând dau block. Acel seen e o lipsă de respect pe care aleg să nu o tolerez. Nu are rost să mă duelez cu situații sau oameni care mă seacă de energie. N-o să-mi cer iertare pentru felul în care aleg să vindec rănile provocate de alții. Sunt sensibilă, de ce trebuie să-mi cer iertare pentru asta? – e calitate atât de rară.

Am realizat de ce n-am mai scris nimic productiv, eram incredibil de epuizată de toate aceste situații, mă simt atât de eliberată acum. E drept că mă simt vinovată deși nu sunt atât de vinovată cum simt, parcă doar eu am greșit, parcă eu am provocat totul, poate nu trebuia să le zic nimic, poatre trebuia să tolerez eu mai mult, poate sunt eu prea reticentă. Aici era casa mea și acum nu mai am pe nimeni. Cluj-Napoca m-a schimbat, m-a transformat în acestă persoană frumoasă și îmi e din ce în ce mai greu să mă adaptez acasă. Jur, Cluj-Napoca parcă e altă lume, e un loc unde înveți să te accepți pe tine așa cum ești și să le dai pace celor care te neliniștesc

Știu că am greșelile mele, știu că pot fi prea mult, știu că pot fi rea. Nu-mi caut scuze. Însă merit să fiu tratată cu respect și considerație. Doar pentru că fac pe bufonul pentru amuzamentul tuturor nu înseamnă că sunt proastă, ci că știu ce înseamnă să fii trist și fac tot ce pot ca cei din jur să nu simtă niciodată acel gol pe care îl lasă tristețea. Cred că atunci când o persoană acceptă să primească mai puțin decât oferă sau merită nu se iubește pe sine.

Mereu mi-a fost greu să mă despart de prieteni, însă cumva mereu o fac pentru că mă respect pe mine suficient de mult cât să știu când e cazul să ies dintr-o situație care îmi face rău.

 

Stare #26 (rescriere)

4fc5d7f0447d2d565c551b974b9a04b9

Am decis să șterg starea #26 și s-o rescriu pentru că eram patetică, nu pot fi supărată pe o copilă de cincisprezece ani, am fost și eu ca ea cândva. Eram nervoasă. Și nici nu pot să rămân prietenă cu A. așa cum am sperat, pare non stop enervant de prezența mea și cel mai bine e să-i dau pace pentru că deja i-am dat prea multă atenție.

Am să scriu despre ceva frumos care mi se întâmplă de zece zile. Mdaa, e un tip. Mi-am luat inima în dinți și i-am zis da lui Mcdreamy din ONS-ul meu. E prima oară când încep o idilă și lucrurile sunt atât de simple. Se vede că tipul știe ce vrea. Sunt o altă persoană în jurul lui. Mcdreamy crede că aceasta ar trebui să fie melodia noastră având în vedere felul în care ne-am cunoscut. Mdaa, sunt super fericită și mă bucur că problema nu a fost niciodată la mine, adică poate îi alegeam prost și atât.

Am să mai scriu despre faptul că de mâine o să scriu din nou povești, recenzii și mă apuc de mult promisele interviuri. Am fost foarte leneșă și n-am nicio scuză.  Îmi pare foarte, foarte rău. Cred că acest post demonstrează că m-am maturizat și am ales să-i dau pace trecutului chiar dacă acum mi se pare totul neclar, chiar dacă mă doare să pierd alți prieteni. Cred că acesta e ciclul vieții pierzi, câștigi, pierzi, câștigi.

Stare #25

ryan-loughlin-280565

 Duminică noaptea în timp ce stăteam cu picioarele în apă pe malul mării și priveam luna cum atârnă deasupra ei, am realizat de ce îmi place atât de tare să o privesc. Semănăm destul de mult. Luna e plină de cicatrici, are o parte întunecată, are faze, își schimbă culorile din când în când, e misterioasă,  trăiește în umbra altcuiva, are o oarecare putere de atracție, mulți se îndrăgostesc de ea, însă puțin o iubesc pentru ceea ce este cu adevărat – un loc gol. E la fel ca mine. Luna nu e fragilă, nu e inocentă, nu e drăgălașă și nici eu nu sunt.

Nu îmi e frică să stau singură pe întuneric. Nu îmi e frică să strălucesc pentru alții. Nu îmi e frică de demonii mei, am învățat să dansez cu ei. Am desenat o hartă cu toate rănile mele. Sala cu sertare e inundată acum. Într-o zi Hades va avea sufletul meu și nu mă sperie. Hmm. Mereu mi-a plăcut de Megara, Iadul nu o speria. Dar spre deosebire de ea, eu nu cred în Hercule.

Corali mor. Reciful moare. Încălzirea globală e reală. Toată lumea crede că sunt vegetariană pentru că vreau să slăbesc. De ce sunt oamenii atât de tâmpiți?

Iubesc petrecerile pentru că pot pierde controlul. Iubesc să fiu amorțită de alcool pentru că pentru câteva ore uit că sunt o perfecționistă și mă relaxez. Poate sunt dependentă de sex și iubire.

Nu prea îmi  e frică de nimic. Știu că pot supraviețui. O inimă frântă nu înseamnă nimic pentru mine, trece cu înghețată. Toți vorbesc despre pasiunea mea, dar ce e pasiunea? Am o forță a mea. Absorb durerea tuturor și jelesc tragedii care nu sunt ale mele. Poate sunt prea rebelă sau poate oamenii din jur sunt prea incuiați pentru felul în care văd eu lumea. De ce trebuie să fie problema la mine?

Sunt mai singură ca niciodată deși am mai mulți prieteni ca oricând. Niciodată n-am simțit că aparțin undeva. Mereu am simțit că prietenii mei nu evoluează în același timp cu mine și m-am plictisit de ei în cele din urmă. N-am găsit niciodată ceea ce caut, pe cineva care mă iubește în ciuda goliciunii mele.

Stare #24

140319229782965ec62613fe94f81832

Când decizi să te îndepărtezi de toată lumea, o faci ca să vezi cine îți observă absența. E un lucru pe care îl fac de câte ori sunt pe punctul de a renunța la cineva din viața mea. Mă gândesc că atunci când cuiva chiar îi pasă de tine o să observe lipsa ta și o să lupte pentru tine. E greu, dar e cel mai bine. De ce să te simți în plus? De ce să accepți miile de seen-uri? NU! Nu poți ține pe cineva cu forța lângă tine. Loialitatea, respectul, bunătatea, compasiunea, simplitatea, sinceritatea și modestia sunt niște calități date uitări de majoritatea oamenilor, e păcat.

Mi-am dorit atât de mult să fiu fragilă, inocentă și drăgălașă. Mi-am dorit să îi pot face pe bărbații din jur să-și dorească să aibă grijă de mine. Eu n-am fost niciodată așa, nici măcar la cincisprezece ani.  Și cred că e ok. Nu o să mai scriu despre fetele de vanilie, despre fata de cincisprezece ani care m-a făcut să fiu atât de geloasă, deși aș vrea ca cineva să se uite la mine cum se uită A. la ea.  E timpul să mă opresc. Am tot avut probleme cu iubirea de sine în ultima vreme, nu știu de ce, credeam că am rezolvat aceste probleme acum mult timp în urmă. Se pare că revin din când în când ca să-mi facă viața mai interesantă.

Se zice că ești ceea ce faci pentru dragoste. În acest caz, aș fi o războinică. Viața mea s-a schimbat atât de mult, simt că sunt mii de ani lumină între fata care acum trei ani  a ales să lupte pentru iubire și ceea ce sunt acum. Aș vrea să mă iubească cineva așa cum iubesc eu. Sunt în pace cu deciziile mele.  Am iubit și am fost iubită. Am greșit și mi s-a greșit. Am iertat și am fost iertată.  Știu ce e durerea. Știu ce înseamnă să pierzi. Am darul forței, al forței de a trăi. Am trecut prin iad și am supraviețuit. Am pasiune, mister, dorință, pericol, putere. Sunt atât de multe lucruri, dar cumva mereu simt că nu sunt de ajuns. Sunt atât de rea cu mine însumi. Urăsc faptul că toți bărbații din viața mea aleg pe altcineva în locul meu. Urăsc să realizez că nu sunt o alegere, ci o opțiune, fata la care fugi când ai nevoie de cineva să-ți încălzească egoul. Nu înțeleg de ce toți se îndrăgostesc de mine, dar nu mă aleg pe mine. Poate, așa cum îmi zic prietenele, nu-i las să se simtă bărbați. Poate chiar e vina mea. Urăsc să știu că deși sunt atât de multe lucruri tot nu sunt de ajuns. Urăsc faptul că indiferent cât de independentă și puternică ai fi, un bărbat tot te poate face să te simți de parcă ești nimic.

Am obosit să port măști. Să ridic ziduri. Să mă prefac. Să fiu singura care se chinuie să țină legătura cu prietenii ei, singura care le dă like-uri, singura care întreabă ce se întâmplă în viața lor. Relațiile nu sunt o chestie unilaterală. Sunt epuizată. O să reunuț la tot și toate.