Stare #22

ren-qingtao-42578

Mă holbez la cactusul meu de câteva minute bune, nu am nimic în minte, cel puțin nimic precis, dar mă simt de parcă pielea pe care o am nu e a mea. Vreau acasă, dar nu prea. Mă simt mai homeless decât cei cu adevărat homeless. Inima mea a fost în locul acesta cu mult timp înaintea mea, îi place aici pentru că și-a găsit propria ei cale. Cum rămâne cu tot ce-am lăsat în urmă? – sincer, îmi e foarte dor de labradorul meu adorabil și de cactușii mei. Aici am doar un cactus. Am avut trei, dar cactusul numit după BFF s-a uscat la fel și preferatul meu, cel numit după A. Prieteni? – nu cred că le pasă cu adevărat ce fac sau ce simt sau poate sunt eu paranoică. Familie? – suntem mai apropiați ca niciodată. Să te maturizezi doare, viața te forțează să renunți la mulți oameni care au însemnat enorm pentru tine, să renunți la idea pe care ți-o făcusei despre cum ar trebui să fie viața ta, să renunți la câteva seriale pentru că nu mai ai timp de toate și, mai ales, să renunți la somnul de dimineață. Uneori mă uit la copiii de generală care trec printre blocuri și îmi vine să strig la ei: Dormiți cât încă mai puteți! Nu știu cine a inventat prostia aia de vorbă pe care toți o dau replică când te sună și tu dormi, „ o viață ai și pe aia o dormi”. Bă băiatule, somnul e sublim. Nu o să înțeleg niciodată de ce refuzam să dorm în copilărie. De ce preferam să mă joc când puteam să dorm? – copil mic, fraier și neștiutor.

Îmi iubesc blogul. Iubesc să scriu. Iubesc să mă vait în aceste stări minunate. Când îmi scriu stările aici și mai primesc câte un comentariu chiar simt că îi pasă cuiva. Asta e chestia cu blogul, oamenii de pe wordpress nu mă cunosc personal, dar sunt mult mai sinceri decât cei care  spun că mă cunosc. Rudele, colegii, foștii colegi, prieteni vechi și o tonă de prieteni ipocriți, chiar și prietenii destul de apropiați îmi citesc poveștile și le fac despre ei. E distractiv. Nimeni nu știe de fapt cine sunt, ce fac, cu cine mai vorbesc sau nu, dacă am o relație sau nu. Cei care presupun tot felul de lucruri, în loc să mă întrebe direct,  devin oamenii pe care îi evit. E foarte simplu. Așa se întâmplă când propria ta persoană îți e de ajuns ca să fii fericită, renunți la tot ce devine o povară. Am regula asta: dacă nu observă că îi eviți, ai făcut ce trebuia.  Aș fi vrut să am o viață atât de tumultoasă precum articolele pe care le scriu, dar  tot ce fac e să merg la facultate, să dau scroll pe instagram, să caute rețete vegetariene, să citesc cărți, să vad seriale, să ascult muzică super bună sau super proastă ( no in between), să îmi rearanjez playlist-urile în funcție de sentimente over and over again și să inventez tot felul de ipoteze care nu se vor întâmpla niciodată. Foarte rar mai merg la un party și las alcoolul să mi se urce la cap. Ohh, am uitat, când am timp fac voluntariat.

Urăsc oamenii care mă critică pentru că le spun verde în față care e problema. Ohh, serios? Sinceritatea e o crimă? Ce te deranjează cu adevărat? – că mi-am dat seama care sunt frustările tale? – că știu cu cine te culci? – că știu ce simți și pentru cine? – că am observat cantitatea imensă de minciuni pe care o spui? – că observ felul în care te crezi cel mai inteligent/ă din cameră deși nu ești? (și chiar dacă erai, mai ușor cu aroganța)

Urăsc și mai mult oamenii care mă fac să mă simt prost pentru că sunt prea mult pentru ei. Ce vrei să fac? – să-mi cer iertare pentru că tu ai o capacitate de înțelegere limitată? Nu pot! Sau oamenii care constant îmi spun că ar trebui să fiu mai docilă. Probabilitățile ca eu să devin easy breezy sunt la fel de mari ca cele ale apocalipsei, teoretic Terra ar putea în orice moment să crape în două, teoretic… Sau tipii care devin enervați de faptul că nu-mi pasă ce vor ei de la mine.  Sau oamenii nesimțiți. Sau oamenii care nu înțeleg natura. Sau oamenii care îmi pun întrebări când eu am căștile puse. Sau oamenii care presupun că mă cunosc. Ce te face să crezi că mă cunoști? Mă rog, urăsc oamenii în general.

Am pe perete scris un citat „ Be who you needed when you were younger”. Ei bine, eu am avut nevoie de cineva care să mă pună pe primul loc, care să mă iubească, care să mă respecte și asta am devenit pentru mine.  Uneori mi se întâmplă să uit și îi las pe cei din jur să mă doboare.

Cum ziceam, nu am nimic clar în minte. Pur și simplu mă uitam la cactusul meu.

 

Stare #21

Grace-Ciao-Creative-Fashion-Drawings-With-Flower-Petals05

Credeam că atacurile de panică sunt ceva ce se întâmplă doar în filme, până azi, când am avut unul. În timp ce mă chinuiam să respir și să ajung în camera colegei mele de apartament ca să nu mor singură, toată viața mi-a trecut prin fața ochilor. După un duș rece, un mic dejun plin de proteine făcut de colega mea (ceea ce e șocant, ea nu gătește) și câteva cuburi de ciocolată, m-am întrebat de ce sunt atât de stresată? Da, am fost leneșă acest semestru și acum totul îmi pică în cap, dar nu e o tragedie. Pot învăța în vara ca să recuperez.

Îmi bătea inima. Nu puteam să respir. O auzeam pe colega mea cum mă întreba dacă e de la alergie, dacă trebuie să-mi dea pastila, dar nu aveam suficient aer ca să îi răspund, dădeam din cap sperând să mă ajute ea cumva, am fost norocoasă,  m-a scos pe balcon și a respirat cu mine, apoi am plâns mult.  Mi-a luat cărțile, grilele și codurile – așa omori un student la drept.

Sperietura m-a făcut să iau o pauză de la stres și să mă gândesc de ce sunt atât de rea cu mine însumi? E ok dacă nu am 10 pe linie, am o viață spre deosebire de alții, am prieteni, seriale, filme, pictatul, scrisul, blogul, cărțile pe care îmi place să le citesc, cactușii. E ok dacă am restanțe. De ce mă transform în tot ce urăsc? – o fată plină de frustrări care uită să trăiască? Notele nici măcar nu arată cât de inteligentă sunt… Dacă să am succes înseamnă să ajung la 28 de ani și să realizez că n-am trăit, atunci nu vreau.  De ce îmi pasă ce cred alții despre mine? De ce concurez cu colegele mele (niște colege pe care nu le-aș alege drept prietene niciodată pentru că sunt prea rigide)? Știu cine sunt, știu că sunt deșteaptă dar leneștă, știu că pot, știu că sunt mai bună decât colegele mele, știu că ai mei sunt mândri de mine și că mă susțin orice ar fi. Pun atâta presiune pe mine, nu accept când cineva îmi spune că sunt frumoasă pentru că nu arăt așa cum mi-am imaginat eu mereu că ar trebui să arăt (dar am alergat, am fost la sala, nu mănânc fast-food și mâncăruri grase – ar trebui să nu mă mai pedepsesc pentru codul meu genetic), arta mea nu e niciodată suficient de bună, articolele mele mereu au greșeli sau sunt pline de dramă, sunt prea gălăgioasă, ies cu prea mulți tipi, am fost înșelată și cumva cred că e vina mea, beau prea mult, îmi ia prea mult să trec peste, etc. Îmi tot repet chestiile astea răutăcioase fără să-mi dau seama că o fac, mi-am creat o imagine despre cum ar fi trebuit să fiu la această vârstă când aveam 15 ani, iar acum sunt total pe dos și mă urăsc pentru asta. Nici măcar nu știam că mă urăsc. Știu că sună ciudat, dar nu societatea e problema mea, ci iluzile pe care le aveam la 15 ani, mă lupt cu mine pentru niște dorințe puse acum șase ani. Versiunea mea de 21 de ani mă acceptă așa cum sunt, dar cea de 15 ani nu, pentru că ea visa că va fi iubi un singur băiat toată viața ei și nu e exact ceea ce fac acum, ea visa la o casă plină de plozi – acum nu prea mai vreau copii, ea se visa studentă la litere sau arte, ea ar fi avut un roman scris până acum și ar fi trăit din artă. Ea voia atât de multe, ea era atât de inocentă, atât de fragilă – am fost geloasă pe copilă care are tot ce aveam eu acum 6 ani fără să realizez că, de fapt sunt mult mai bine acum.

Azi, datorită atacului meu de panică, am realizat că dorința aceasta a mea de a fi mai inocentă, mai fragilă și mai delicată e o porcărie.  Când o femeie e inocentă, fragilă și delicată strigă după un erou, iar eu pot să am grijă singură de mine.

Stare #20

17342973_1115409795272466_7457219288832472100_n

Noaptea trecută m-am simțit ca dracu. Nu am cu cineva să vorbesc despre lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Nu mai sunt o copilă și am impresia că nimeni din jurul meu nu observă. M-am săturat să vorbesc despre lucruri care nu contează precum like-urile de pe instagram și facebook, poze artistice, apusuri, muzică și chestii la modă. Nici măcar nu mai am energia necesară pentru a fi sarcastică, dau ochii peste cap pur și simplu și cam atât. Am ajuns la concluzia că unii oameni nu se maturizează niciodată. De ce nu putem vorbi despre sex fără inhibiții? Ce e așa mare lucru?De ce nu putem vorbi despre război, foamete, sărăcie, durere, intimitate, pierderi, pasiune, iubire? De ce din ce în ce mai puține femei luptă pentru dragoste? De ce se mulțumesc cu un tip care e acolo pentru ele și atât? Nu vreau un băiat bun care e acolo și atât, sigur că vreau să fie acolo pentru mine, e important să fie, dar asta nu e tot ce contează. Vreau să fie nesuferit din când în când, vreau să mă contrazică,  vreau să fiu nesimțit uneori, vreau să aibă propria lui voință, propria lui forță, vreau să mă enerveze, vreau să fie indisponibil, vreau să fie ocupat. Dacă nu o să fie așa, de unde o să știu că e real? Dacă nu va fi așa, atunci nu mai vreau deloc. Am un singur prieten căruia chiar nu-i pasă ce crede lumea despre el, care trăiește cu toată forța pe care o are și în felul lui  se bucură de viață, care nu simte nevoie să fie ceva ce nu e și nici nu va fi, care e sincer cu el însuși, care tratează pe toată lumea la fel, care e realist. Nimic nu mă enervează mai tare decât oamenii care poartă măști. Unii colegi de-ai mei sunt foarte buni la invățat și atât. Asta e tot ce sunt, niște studenți buni. Adică pe bune? Am prietene care sunt doar frumoase și atât. Nu pot să cred că aceste fete nu zâmbesc când văd o păpădie pentru că li se crapă fundația. Sunt epuizată.

Toate prietenele judecându-mă pentru felul în care îmi exprim sexualitatea. Marilyn Monroe pe vremea ei a fost numită o curvă și acum toată lumea o citează. Toți cei de vârsta mea sunt pro gay  mai nou pentru că altfel par încuiați, dar când le povestesc despre fantezii și casual sex mă trimit la colțul rușinos. Am o prietenă care se preface că e virgină, nu știu ce e mai nașpa faptul că își minte cei mai apropiați prieteni sau că îi e rușine de un lucru atât de natural. Am o altă prietenă care chiar e virgină și are impresia că sexul e un fel de magie, că ar trebui să aștepți până ce ești indrăgostită. Dar chestia ciudată e că poți să iubești pe cineva până la cer și înapoi dacă nu vă potriviți în pat nu vă potriviți și aia e. Nu ai nevoie să fii îndrăgostită, ai nevoie de pasiune și dorință. Spre exemplu pe mine chiar mă aprinde o ceartă bună cu argumente valide, pentru mine aia e compatibilitate și pasiune. Cum pot oamenii în secolul 21 să fie atât de limitați? Cum pot unele fete să aibă douăzeci de ani dar să gândească ca la cincisprezece ani? Încă trăiesc într-un basm. De ce e atât de anormal că nu-mi doresc copii? De ce prima replică pe care o primesc este că nu voi fi niciodată fericită?- Sunt deja fericită, mă am pe mine. De ce toți îmi spun că mă voi răzgândi când voi găsi bărbatul care trebuie? De ce trebuie să presupună imediat că totul are legătură cu un bărbat? Poate nu vreau pentru că nu vreau, pentru că sunt prea tânără sau pentru că nu e ceva ce mi se potrivește. Mdaa. Am scris mult despre sex în ultima vreme pentru că simt nevoia să vorbesc despre acest lucru și nu am cu cine. Mă simt mai confortabil să ies cu prietenii fratelui meu care vorbesc cu mine astfel de chestii decât cu prietenii mei care mă ignoră. De ce trebui să-mi cer scuze pentru că spun lucrurilor pe nume? De ce trebuie să fiu mai puțin decât sunt ca scap de părerile nedorite din jur? De ce nu pot pur și simplu să-și țină gura? M-am săturat de cei de vârsta mea care sunt incapabili să fie responsabili, care așteaptă să vina mama lor în weekend să le facă curat în cameră, care se vaită de facultate de parcă e cel mai oribil lucru din lume – nu te obligă nimeni să o faci.

Cred că am obosit să nu pot fi eu însumi cu cei pe care îi iubesc, să nu am pe cineva care chiar mă cunoaște. Adică, cei pe care îi iubesc cel mai mult știu doar câte o fracțiune din ceea ce sunt. Poate e vina mea, dar eu vreau să le spun și ei nu mă lasă, de fiecare dată când vreau să îmi deschid sufletul în fața lor, ei mă critică. Nici măcar atât nu știu despre mine, sunt sensibilă la critică – nu e vorba că nu îmi accept greșelile, ci că nu suport să îmi fie reproșate.  Găsesc critica pe ca un fel de a te arăta superior mie și urăsc acest lucru. Eu îi iau pe oameni așa cum sunt și nu încerc să îi schimb, îi înțeleg și chiar sunt acolo pentru ei, chiar îi ascult, chiar caut o rezolvare la problemele lor, îi susțin, mint pentru ei. De ce nu primesc același tratament în schimb? Tot ce îmi spun este că sunt eu prea emotivă. Ohh, serios? Eu sunt cea are cheia inimii ei între coapse? Atâta ipocrizie încât îmi vine să mă mut pe lună. Atâția oameni care își bagă mizeria sub preș. Atâția oamenii care văd greșelile altora dar niciodată pe-ale lor.

Sunt atât de epuizată.

 

Stare #19

facing_the_future_2_by_doncabanza-db06ivc

 Am avut o discuție interesantă cu Șapte. Mi-a amintit de toate lucrurile mărunte care mă fac să fiu eu. Uitasem că îmi rod unghiile când mă concentrez foarte tare, că nu stau prea des ca o lady educată pe scaun, că îmi plac hainele comode, că râd mult și colorat, că beau cafea prea tare și prea multă, că urăsc oamenii la modul general, că sunt deosebit de nesuferită dimineața, că îmi place să merg în cimitirul de lângă facultate (desenez acolo,). M-am stresat atâta să fiu într-un anume fel, încât am uitat că indiferent cât de mult aș încerca nu pot să fiu ceva ce nu reflectă ceea ce gândesc. Fuck it baby! Nu-mi pasă atât de mult cum arăt. Sigur, aș vrea să fiu mai slabă și să am niște sprâncene mai conturate, dar cam atât.  Îmi bag picioarele în el de fond de ten, de rimel, de ruj și de ce vreți voi – îs faine frate, dar eu nu le pot aplica zi de zi, e epuizant. Urăsc cămășile, dă-mi un tricou cu trupa mea preferată sau unul primit la voluntariat. Cine a inventat dresurile? – LE URĂSC! Ce sandale? Fetițo, converșii nu-ți mai plac? Abia aștept să îmi tai părul, habar nu am de ce l-am lăsat să crească atât de mult. Un bob lung  cu șuvițe dubioase mă prinde mai bine. Nu vreau chestii scumpe. Vreau levănțică, artă, muzică bună, filme, seriale, istorie, arhitectură, cărți – multe cărți și vreo trei prietene bune.

 Aveam nevoie de cineva nou în viața mea ca să pot renunța la toate secretele ce m-au transformat într-un labirint de frici și temeri, la A., la R., la prietenii care m-au dezamăgit. Aveam nevoie să renunț la tot trecutul meu.

 Aveam nevoie de cineva nou în viața ma ca să mă redescopăr în timp ce, acest cineva, se chinuie să mă cunoască.

Stare #18

IMG_20170223_174845

Îmi place mult să merg cu trenul, apuc să mai citesc una din cărțile din lista interminabila numită must read.  Azi citesc Fahrenheit 451 de Ray Bradbury. O am împrumut de la I., o să fac o recenzie.  Abia aștept să ajung în București,  în Băraganul meu drag,  unde bate crivățul,  arde soarele,  e secetă în fiecare an două luni din vară, iarna zapada ne astupă și toamna culorile ne încântă.  Vă spun cel mai grozav praf din toată țara e un Băragan. Ohh, și sentimentul acela când în sfârșit plouă după două luni de secetă. E ireal! Vreau să ajung acasă și să devin un graure pentru cireșul din curte.  Știu, Transilvania e frumoasa,  ardelenii îs oameni faini,  dar ei nu înțeleg chemarea Dunării,  nu înțeleg sensul înjurăturilor la semafor, nu înțeleg poveștile recoltelor și ale semințelor. Noi ăștia din sud avem o legătură cu pământul dificil de explicat,  e o pace a sufletului să vezi hectare întregi de grâu cu petice de flori de mac pe ici pe colo,  să vezi floarea și porumbul cum cresc,  să simți mirosul câmpului când se intră la recoltat.

De ieri mă tot gândesc la el,  mi se repetă în minte momentul în care a intrat din greșeală în clasa mea de seminar și ochii i-au rămas ațintiți asupra mea.  Sună bine,  dar eu îmi rodeam unghiile cu pasiune. Îmi rodeam unghiile în loc să îi zâmbesc! Mă rog,  oricum o să ascult melodii de fete îndrăgostite pentru că iubesc joaca aceasta de la început.  Fluturii,  speranțele, îmbrățișările stângace, săruturile fade, ochii curioși,  nervozitatea cu care îmi aleg hainele.  Mă bucur de partea aceasta de fiecare dată indiferent de ce va urma.  E atât de frumos! Cred că e o tragedie să nu poți să iubești cu toată ființă ta pe cineva.  Sunt oameni care n-au cunoscut niciodată acest sentiment,  simt o milă nemaiîntâlnita pentru ei, dar în același timp mă simt vinovată – mie mi s-a întâmplat chiar de mai multe ori.  Sigur,  de fiecare dată a fost diferit,  e imposibil să întâlnești aceiași iubire de două ori.  Unele iubiri sunt mistuitoare,  altele copilaroase,  altele lipsite de speranța,  altele nesfârșite. Mdaa,  iubesc dragostea, pentru mine e ceva magic.

Vara aceasta o sa fie o vara frumoasa!

P.S.: îmi pare rău pentru diacriticele puse sau nespuse corect,  am scris de pe telefon. Pupi, inimioară și koala. 😘 ❤🐨

Stare #17

16003133_1827575910832241_8003623247227471076_n

Am propria mea cutumă. Prima parte a ei este că îmi numesc cactușii în funcție de persoanele din viața mea. Cactusul meu preferat era acesta din imagine și era numit după persoana mea preferată din întreaga lume.   A doua parte este că atunci când planta se usucă de obicei rup și relațiila cu respectiva persoană. Nu o fac intenționat doar pentru că s-a uscat cactusul, ci se întâmplă concomitent fără să iau eu vreo decizie. Altfel spus când relație cu o anumită persoană încetează se usucă și cactusul. Am tot sperat că își va reveni, i-am dat cu nutrienți, cu soluții, dar nimic nu s-a întâmplat. Eu plâng după plantele mele pentru că au propria lor viață, au o personalitate, o poveste și mai ales o importanță în viața mea.

Cactusul pe care l-am numit după A. s-a uscat.

Stare #16

11896895_1623541437902357_2138559107_n

Am scris foarte multe stări în ultima vreme, dar am trecut prin tot felul de faze emoționale. Azi am să scriu  despre experiența care m-a schimbat. Inițial am vrut să încep o nouă categorie în care să scriu mai multe articole despre ce înseamnă o relație toxică, dar am realizat că e ceva mult prea personal ca să o transform în ceva mecanic.

Știu că ceea ce scriu la Cactus + Scorpion e foarte boem, dramatic și pasional, nu așa au fost lucrurile, însă când ai cât de cât talent, imaginație și ești mândra propietară a unui blog transformi tot ceea ce trăiești într-un fel de dimensiune paralelă. Foarte puțini oameni înțeleg conceptul acestei dimensiuni paralele și de aici toate frustrările legate de neînțelegerea celor din jur.  În această dimensiune pot transforma un schimb de priviri într-o întreagă șcenă romantică, pot transforma ceva urât în ceva impresionant de frumos. Ok, o să trec la subiect.

R. cel despre care scriu în stările mele, cel despre care toată lumea crede că o să-l iubesc întotdeauna, cel care este inspirația a peste 50% dintre articolele mele e un simplu băiat. Nici măcar nu este atât de frumos, niciodată nu a fost, cel puțin nu pentru mine, mereu mi s-a părut la fel ca toți ceilalți – poate ochii îl făceau diferit, dar atât. Cum am ajuns să mă îndrăgostesc de el? – a fost un pariu la început între mine și F., apoi eu i-am atras lui atenția și el venea pe la mine prin clasă, se băga în toate activitățile extrașcolare în care eram eu,  zicea și făcea orice doar ca să-mi atragă atenția. Și a reușit. Cred că momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de el a fost acela în care l-am văzut plângând pentru prima oară. El suferea și empatica din mine a simțit nevoia să-l salveze, dar am ajuns să urlu crezând că sunt nebună. Abuzul emoțional e foarte greu de identificat, eu mi-am dat seama abia în momentul în care m-a rugat să nu mai vorbesc cu BFF și cu A. că ceva nu e în regulă. De ce mi-ar cere să nu mai vorbesc cu A. și cu cea mai bună prietenă a mea care oricum îl plăcea? Mi-am ignorat instinctul și am făcut ce mi-a cerut până când am realizat că mă izolase. Îl aveam doar pe el. Mă făcuse să fiu paranoică, să cred că nu pot vorbi cu nimeni despre problemele mele, că nu e bine să scriu pe blog și foarte multe alte absurdități, râdea de muzica mea, îmi spunea că îmi pierd timpul pictând, că nu sunt atât de deșteaptă precum cred. Mă simțeam vinovată pentru orice făceam și știam că nu i-ar fi plăcut. Îmi era frică că o să mă lase și o să fiu singură pentru că toți ceilalți nu mai erau.  Țineam neapărat să fie totul bine între noi ca să nu trebuiască să le dau dreptate tuturor când m-au avertizat legat de el. Mă trata din ce în ce mai oribil, mă înșela, mă jignea și eu mă întorceam mereu la el crezând că e vina mea pentru tot ceea ce-mi face și că merit. La un punct m-am deșteptat și zis stop. Nu mă mai recunoșteam. În acea noapte l-am sunat pe A. plângând, în viața mea nu am avut nevoie de cineva așa cum am avut de el în acel moment, nu știu dacă vreodată a conștientizat asta. Nu i-am spus niciodată de ce plângeam în halul acela. Partea grea a urmat după acel moment când am spus stop, eram singură într-un oraș atât de străin,  departe de toți cei care m-ar fi putut consola eram vraiște, nu mai știam cine sunt, ce vreau, ce am, ce nu am, pe cine am și pe cine nu, însă în nicio clipă nu am lăsat pe nimeni să știe ce se întâmplă cu mine. Îmi era rușine în primul rând, și în al doilea rând nici nu credeam că ar fi înțeles cineva, nu era ca și cum mă bătuse. Abia acum realizez că era mai bine dacă ar fi făcut acest lucru, mi-aș fi dat seama mai ușor ce se întâmpla. Ieșeam des, agățam tipi de care nu-mi pasa, beam mult și prost. Nu-mi păsa de nimic. Nu mă mai respectam, nu mai aveam încredere în mine, nu mă mai iubeam. După câteva luni bune am început să-mi recapăt prietenii, să-mi fac alții noi, să învăț din nou. A trebuit să mă reconstruiesc, să-mi stabilesc niște limite multe mai stricte, să învăț să mă iubesc din nou, și nu mă refer la a mă accepta așa cum sunt din punct de vedere fizic, ci la ceea ce eram când nu mă vedea nimeni. E mai greu decât pare.  Încet, încet m-am îndrăgostit de A. pentru că el a fost mereu acolo pentru mine și am creat toată drama cu care mă obișnuisem. A fost un șoc să realizez că eu căutam acel comportament al lui R. și dacă nu-l primeam mă enervam. Așa înțelegeam eu dragostea.

11911091_1623541424569025_847026614_n

Abia acum am înțeles cât de afectată am fost de fapt de toată relația aceasta toxică, m-a frânt. Din acest motiv sunt obsedată de control, din acest motiv nu le mai pot tolera prietenilor mei prea multe, din acest motiv m-am îndepărat de A. – deși îl respect, îl admir și țin sincer la el, ceea ce vreau eu nu-mi poate oferi el acum și aș fi egoistă să îi cer să o facă. Eu am nevoie de siguranță, de cineva care e hotărât și 100% sigur, de cineva care să-mi ofere timp și atenție, de cineva care să mă sune zilnic, de cineva care are încredere mine și nu încearcă să afle mai mult decât vreau să-i zic.

Partea bună este că m-am maturizat într-un fel în care prietenii mei nu o vor face prea curând, că am ajuns să mă cunosc mai bine decât credeam că este posibil, că am mai multă încredere în mine decât am avut vreodată, că mă iubesc pe mine însumi cu adevărat (iubirea de sine nu înseamnă să te accepți cu bune și rele, înseamnă să faci tot ce poți să schimbi ce e rău și să pui în valoare ce e bun), că am aflat cine e cu adevărat acolo pentru mine, că îmi apreciez familia mai mult ca niciodată.

Scrisul m-a ajutat mult, la fel și părerile sincere ale celor care mă urmăresc. M-a ajutat să reconstruiesc relația cu mine însumi, să pun undeva toată durerea care mă copleșea, toată vina, să simt că sunt stăpână din nou asupra unei părți din viața mea: povestea magică pe care o aduceam la viață.

Aceasta sunt eu cu adevărat. Asta am trăit eu. Nu a fost frumos, nu a fost epic, din contră. Nu e ceva de care sunt mândră. Nu e ceva ce pot numi poveste de dragoste. Nu e nici măcar ceva  ieșit din comun. Am închis multe uși în ultima vreme și astăzi o voi închide pe cea mai importantă dintre ele.